Daca avem doar doua optiuni, pe care o alegeti? Un Iran cu arme nucleare? Sau un atac asupra siturilor nucleare iraniene condus si justificat in fata lumii de echipa de securitate nationala a lui Bush, cu Don Rumsfeld la carma Pentagonului?

Eu parca as convietui mai bine cu un Iran nuclear. Si, in vreme ce stiu ca bine e sa ne pastram deschise toate optiunile, am incredere zero in capacitatea acestei administratii de a gestiona un atac militar complex impotriva Iranului, ca sa nu mai vorbim de socurile militare si diplomatice de dupa.

Pentru cineva care a crezut - si inca mai crede - in faptul ca e important sa incheiem cu bine capitolul Irak, e imposibil sa sprijine aceasta administratie in orice actiune militara ofensiva impotriva Iranului, dat fiind nivelul de incompetenta pe care echipa Bush l-a afisat in Irak, refuzul de a-si recunoaste greselile si de a-i indeparta pe cei care le-au facut.

Ma uit la oficialii lui Bush care se ocupa de securitatea nationala cam cum ma uit la soferii beti. As vrea sa le iau permisele de conducere a politicii externe pentru urmatorii trei ani. Imi pare rau, baieti, trebuie sa stati acasa - sau sa luati un taxi. Sunati la 1-800-NATO-CHARGE-A-RIDE. Nu veti mai conduce singuri. In nici un caz masina mea.

Daca democratia noastra ar fi fost una parlamentara, intreaga echipa Bush ar fi fost deja indepartata din functie, si pe buna dreptate. In Irak, presedintele trebuia sa conduca, sa gestioneze si sa ceara socoteala subordonatilor - si n-a facut asa. Condoleezza Rice trebuia sa coordoneze - si n-a facut asta.

Donald Rumsfeld trebuia sa asculte - si n-a ascultat. Dar noi n-avem un sistem parlamentar, si - desi unii cred ca administratia asta e terminata - ei bine, nu e. Asa ca ce-i de facut? Pentru ca nu putem lua, pur si simplu, o pauza de politica externa.

Macar la Pentagon trebuie facuta o schimbare. Rumsfeld se descrie drept un ministru preocupat, gata sa le puna la dispozitie generalilor din Irak indiferent cati soldati ar cere - doar ca ei n-au cerut. E un comportament ridicol - dar chiar daca generalii n-ar fi cerut, intrebarea relevanta, domnule Rumsfeld, ar fi: dumneavoastra ce le-ati cerut lor?

Ce i-ati intrebat cand ati vazut jafurile, cand ati vazut munitia lui Saddam abandonata si ramasa nepazita, cand ati vazut ca nimeni nu controla granita dintre Irak si Siria ori cand ati constatat ca Irakul era atat de nesigur incat pretutindeni rasareau alte militii? Ce le-ati cerut generalilor? Nu le-ati cerut nimic si nu le-ati spus nimic, pentru ca niciodata n-ati intentionat sa trimiteti acolo mai multi soldati. De fapt, ati crezut ca puteti sa spulberati regimul Saddam si s-o stergeti. O tampenie. Asa ca daca avem de ales intre o alta operatiune condusa de Rummy in Iran (ori un Iran nuclear) si a ne opune prin mijloace clasice, eu prefer sa ne opunem. O scurta nota diplomatica catre mullahii Iranului ar fi de-ajuns: "Domnilor, daca vreodata veti folosi vreun dispozitiv nuclear sau daca veti da vreunul teroristilor, vom distruge fiecare sit nuclear in parte cu arme nucleare tactice. Daca e vreo parte a propozitiei pe care n-ati inte-les-o, va rugam sa ne contactati. Multumim".

Daca imi doresc sa fi existat o a treia cale? Da, imi doresc. Dar singura a treia cale care are noima ar fi sa provocam Iranul la negocieri fata in fata pe toate subiectele care ne dezbina: Irakul, sanctiunile, armele nucleare. Un astfel de gen de diplomatie presupune insa doua lucruri.

In primul rand, echipa Bush ar trebui sa ia o decizie intr-o chestiune care ne dezbina de cinci ani: vrea o schimbare de regim in Iran sau o schimbare de comportament? Daca se hotaraste pentru o schimbare de regim, atunci diplomatia n-are nici o sansa. Iranienii nu vor negocia niciodata, iar aliatii nostri se vor teme sa lucreze cu noi. In al doilea rand, daca echipa Bush e gata sa se multumeasca cu o schimbare de comportament a Iranului, diplomatia are totusi o sansa - dar numai daca avem aliati si daca lansam o amenintare credibila cu forta, una care sa-i faca pe iranieni sa negocieze serios. Singura situatie in care Iranul ar fi de acord cu o intelegere substantiala cu SUA ar fi sa creada ca America are sprijin si acasa si peste granite pentru o solutie militara (sau pentru sanctiuni cu adevarat severe). Principalul motiv pentru care Rumsfeld ar trebui sa plece acum ar fi ca nu poate avea o optiune diplomatica sau militara vizavi de Iran, in conditiile in care atat de multi oameni cred - asa cum cred si eu - ca daca am avea de ales intre a consimti la o confruntare condusa de Rumsfeld si a lasa Iranul sa-si faca arme nucleare si a ne obisnui cu gandul asta, ar alege ultima varianta.

S-ar putea ca lucrul cel mai intelept, indiferent de circumstante, sa fie sa convietuim cu un Iran nuclear. Dar ar fi placut sa avem de ales. Ar fi bine sa avem varianta unei intelegeri diplomatice prin care sa se puna capat programului nuclear al Iranului - dar asta ar putea veni numai la pachet cu o amenintare credibila cu forta. Dar noi nu vom avea nici un fel de sprijin pentru o astfel de varianta, nici acasa, nici in strainatate, cata vreme Rumsfeld conduce Pentagonul. Nici un om in toate mintile nu l-ar urma pe acest individ intr-o alta confruntare - iar asta chiar e o datorie strategica pe care trebuie sa ne-o platim.

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 17 mai al BUSINESS Magazin.

Traducere de Mihai Mitrica