Pur si simplu nu avem partenerii afgani, aliatii NATO, sprijinul intern, resursele financiare sau interesul national care sa justifice un efort prelungit si extins de consolidare a statului afgan. Imi bazez aceasta concluzie pe trei principii. Primul - gandindu-ma la toate momentele de progres din aceasta parte a lumii (toate acele dati cand un jucator cheie din Orientul Mijlociu a facut ceva care sa ma insenineze), observ ca toate au ceva in comun: America nu a fost deloc implicata.

America a ajutat la punerea fundatiilor, dar descatusarea societatii civile nu a pornit datorita americanilor. Noi putem sa suflam in foc, dar cei de acolo trebuie sa aprinda singuri focul moderatiei. Si ori de cate ori am vrut noi mai mult decat au vrut ei, am esuat si ei s-au prabusit.

Tratatul de pace de la Camp David nu a fost initiat de Jimmy Carter. Presedintele egiptean Anwar Sadat a mers la Ierusalim in 1977, dupa ce ministrul israelian de externe Moshe Dayan avusese convorbiri secrete in Maroc cu vicepremierul lui Sadat, Hassan Tuhami. Ambele tari au decis ca-si doresc o pace separata - in afara cadrului extins de la Geneva, sprijinit de Carter.

Acordurile de pace de la Oslo au inceput in Oslo - in discutiile secrete din 1992-'93 dintre reprezentantul OEP Ahmad Qurei si profesorul israelian Yair Hirschfeld. Israelienii si palestinienii singuri au pregatit o intelegere si au dezvaluit-o americanilor in vara lui 1993, spre surpriza Washingtonului.

Contraofensiva din Irak a fost un succes militar, deoarece a fost precedata de o revolta irakiana declansata de un lider tribal sunnit, seicul Abdul Sattar Abu Risha, care, folosindu-se de propriile forte, a inceput sa evacueze militantii pro-al-Qaeda ce ocupasera orasele sunnite si impusesera un stil de viata fundamentalist. Ofensiva americana a dat acelei initiative asistenta vitala pentru a se putea dezvolta. Dar scanteia a fost aprinsa de catre irakieni insisi.

Revolutia Cedrilor din Liban, retragerile Israelului din Gaza si Liban, Revolutia Verde din Iran si decizia Pakistanului de a porni in sfarsit o ofensiva impotriva talibanilor din Waziristan - pentru ca acei talibani ajunsesera sa ameninte clasa de mijloc pakistaneza - sunt toate exemple despre cum actioneaza de unele singure majoritatile tacute, moderate.

Mesajul: "Oamenii nu se schimba cand le spunem noi ca trebuie sa se schimbe", spune Michael Mandelbaum, expert in politica externa la Johns Hopkins University. "Ei se schimba cand ei insisi isi spun ca trebuie."

Si cand majoritatile tacute moderate preiau controlul propriului viitor, noi castigam. Cand nu o fac, cand noi ne dorim ca ei sa faca mai multe compromisuri decat fac, noi pierdem. Indigenii simt ca suntem la mana lor, asa ca ne exploateaza bunavointa nativa si prezenta ca sa-si jefuiasca tarile si sa-si infranga dusmanii din interior.