Walt Whitman a scris o poezie care mi-a placut mult in tinerete, pe care n-am mai regasit-o prin cimitirul terfeloagelor din biblioteca si pe care o citez aproximativ: spune, in esenta, ca nu-l invidiaza pe cel bogat in bogatia lui si nici pe presedinte in presedintia lui, dar ca se inclina plin de respect in fata indragostitilor si a puterii dragostei lor.

Titus Leber, un regizor  pe care l-am regasit in cimitirul terfeloagelor, vorbeste, intr-un text din anii ’80 despre Berlioz si Duchamp, despre magia posterului. "Femeia de hartie se nascuse: ieftina, obiect de placere inofensiv... domina lumea noastra vizuala si mass-mediala... Nu visam noi oare la posesia acestor frumoase, la nuditatea lor fara probleme, care devine, tocmai datorita intangibilitatii sale, sursa fantasmelor autodestructive, a atator frustrari si agresivitati?"

Nu i-am invocat pe Whitman si Leber pentru a va face praf cu cultura mea, ci pentru ca mi se pare ca problemele oamenilor sunt aceleasi indiferent de epoca, schimbandu-se numai actorii. Si pun o intrebare care mi se pare esentiala in Romania scandalului cu biletele: de ce nu-i au romanii la inima pe bogati? De ce nu-i suporta, macar?

Dinu Patriciu este cel mai bun exemplu. Sa ne detasam de ancheta autoritatilor si sa analizam numai reactia poporului prezent pe forumurile ziarelor. Simpla pomenire a numelui Dinu Patriciu aduna o gloata zgomotoasa, care, daca stie sa deschida un calculator si sa acceseze un site, poate fi banuita de un oarecare coeficient de inteligenta (chiar daca indivizii nu stiu a scrie corect romaneste, aici e alta problema care vad ca se regaseste si la varf de gloata). Si toti urla digital "La puscarie...". Aici sunt fantasmele si frustratiile lui Leber.

Sentimentul, care se regaseste si in clasa politica, este evident; de fapt putinii care il suporta pe petrolist sunt, poate, un melanj de angajati ai Rompetrol, de actionari ai companiei si poate un grup de oameni normali pur si simplu. Si resentimentele clasei politice pot fi intelese, pentru ca Patriciu i-a batut cu armele lor. A mizat pe o companie in declin si pe o rafinarie in declin, dar a obtinut castiguri mai mari decat cele din, cum sa-i spun?... activitatea de politician. Si ca atare Patriciu a avut probleme in regimuri cu orientari politice diferite. Chiar daca pot lesne banui, fara teama de a gresi, ca vistieria Rompetrol a fost deschisa in egala masura cam tuturor, cum sa le spun?.... fortelor politice romanesti.

Nu stiu sa fi facut cineva un top al popularitatii bogatilor; in cel al celebritatilor realizat de Forbes, Donald Trump este singura persoana care intra in targetul textului meu, restul sunt notorii, pentru ca sunt sportivi sau canta. Publicul apreciaza la Trump faptul ca este agresiv si de incredere.

Ce-i lipseste lui Patriciu este un poster din acela al lui Titus Leber. Ce lipseste majoritatii clasei avute din Romania sunt posterele, reprezentari incomplete, in doua dimensiuni, dar care sa para reale, tangibile, sa excite, sa impuna, sa iste aspiratii. Asta daca vrem capitalism adevarat.

Singurul avut-politician care a reusit in acest demers este inevitabilul Gigi Becali.  Nici un consilier sofisticat de imagine nu putea face cat au facut persoana si personalitatea lui Becali. Indiferent de cat de antipatizat este in elite si cat de ridiculizat in publicatii, agresivitatea si increderea (suna cunoscut?) pe care o ofera si pe care o afiseaza l-au individualizat, l-au transformat intr-un exemplu pentru, sunt convins, foarte multi.

Cei avuti ar putea spune ca pot trai bine mersi fara publicitate si lipsiti de simpatia maselor. Cei avuti si politicieni in acelasi timp ar putea spune la fel, mizand numai pe optiunile partizane ale alegatorilor. Primii gresesc, iar a doua categorie este in eroare.

Intr-o societate sanatoasa institutia modelului nu poate fi evitata. Modele viabile, bazate pe modestie (Buffett), reusita (Gates, Trump), excentricitate simtita (Branson). Multi din cei multi se vor dovedi imuni la astfel de exemple; nu-i bai, exista saibe destule de care sa traga. Dar imaginea cuiva intr-o masina scumpa (si nu cocotat pe o masina scumpa) ar trebui sa fie un factor declansator al energiilor pozitive numai bune de transformat intr-o afacere de succes. Capitalism nu inseamna numai piata libera si inflatie si dobanzi si credite; inseamna si imagine, respect, vointa, idee, personalitate, aspiratii.

Adica a ravni la mai bine, aplicand principiile sanatoase ale lui Whitman. Uite, eu nu-l invidiez chiar deloc pe presedinte in presedintia lui.