Studiul despre unde vor să lucreze studenţii români după terminarea facultăţii, asta dacă rămân în ţară, trebuie să fie discutat continuu de către proprietarii şi directorii companiilor. Dacă vor ca businessul pe care l-au construit să aibă un viitor.

Acum zece zile, pe piaţa românească a ieşit unul dintre cele mai interesante topuri din acest an: care sunt companiile unde vor să muncească studenţii români. Topul general şi pe domenii a fost realizat de Universum Global, o companie care efectuează de mai mulţi ani acest studiu pe pieţele din vestul Europei. În 2016, au făcut acest studiu pentru prima dată pentru România, luând în considerare răspunsurile a 10.500 de studenţi de la 46 de universităţi, de la 136 de specializări.

Astfel de studii au mai fost făcute pe piaţă şi de alte companii. Oricum, acest top trebuie să fie pe masa fiecărui antreprenor român, a fiecărui CEO, a fiecărui manager, a fiecărui acţionar semnificativ dintr-o companie. Ca să nu mai spun că acest top trebuie să fie în faţa fiecărui director de HR în fiecare zi pentru a-l visa, şi ziua şi noaptea, timp de 365 de zile, până când apare o nouă ediţie.

Prezentul şi viitorul unei companii ţin de un asemenea top care arată unde vor studenţii români să se angajeze. Degeaba ai cele mai bune idei într-o companie, ai cele mai bune planuri de afaceri, aprobate şi finanţate de către bancă, dacă cei care vin din spate nu vor să lucreze la tine sau cei care vin poate nu sunt cei mai buni, cei mai talentaţi, cei mai determinaţi şi chiar cei mai inteligenţi. Plus că mulţi studenţi români vor să plece să lucreze în afară.

Antreprenorii români şi companiile româneşti nu dau aproape deloc importanţă acestor topuri, nici să fie în ele, nici să crească în clasament de-a lungul anilor. În Vest, câştigarea unei poziţii de la un an la altul poate însemna pentru companie posibilitatea de a atrage mai multe talente umane. În prezent, există o luptă la cuţite în America între băncile de investiţii şi companiile din Silicon Valley pentru atragerea noilor talente. Când era boom economic, marile bănci americane erau prima opţiune pentru premianţii de la Harvard, Stanford sau de la celelalte universităţi americane. Să lucrezi la Goldman Sachs sau la JPMorgan, unde de la bun început câştigi 200.000 de dolari pe an, era visul oricui.

După criză şi după ce Facebook şi Google au devenit mai importante decât băncile, prima opţiune a celor mai buni studenţi este să lucreze la giganţii sau start-up-urile din Silicon Valley, unde locurile de muncă sunt mai cool, hanoracele şi „Converşii“ sunt ţinuta obligatorie, iar ideile şi proiectele sunt discutate în celebrele cafeterii. Acum băncile de investiţii preiau ceea ce rămâne neangajat în Silicon Valley.

În România, studenţii vor să lucreze pentru Apple, Google şi BMW, ca top trei, toate branduri internaţionale. Dintre companiile româneşti, studenţii români au bifat Dacia, OMV Petrom şi Banca Transilvania. Opţiunea studenţilor români nu cred că este întâmplătoare. Apple, Google şi BMW sunt branduri de top, iar să lucrezi acolo ţine de statut şi de modul în care te prezinţi în faţa prietenilor. Este ceva să spui la bere că lucrezi la BMW, chiar şi vânzător într-un showroom, şi altceva că lucrezi la Rădăcini, unul dintre cei mai importanţi dealeri auto. De asemenea, dacă spui că lucrezi în fabrică la BMW sau la Mercedes, este altceva decât dacă eşti la Dacia sau Renault.

Ca să nu mai vorbim de Apple şi Google. Cu toate că eşti unul dintre cei 100.000 de angajaţi ai celebrelor branduri, acest lucru contează mult mai mult decât un salariu mai mare şi o poziţie mai bună, de pildă, la Allview în Braşov. Companiile româneşti se plâng că nu găsesc angajaţi, că nimeni nu mai vine să muncească şi dacă vine cineva, este slab pregătit, pleacă devreme acasă şi cere salariu de la 1.000 de euro în sus; fără să ştie nimic, are pretenţii mari.

Prezenţa sau nu într-un asemenea top, indiferent de poziţie, ţine de o strategie pe care trebuie să o ai zi de zi de a asigura directorilor şi până la urmă acţionarului forţă de muncă talentată care să-şi dorească să vină la job şi să „mişte“ proiectele. Pentru acest lucru, companiile şi directorii trebuie să fie prezenţi zilnic, să comunice cu studenţii, cu publicul, cu clienţii lor, să schimbe interioarele din companii, să aducă culoare, să-şi îmbunătăţească imaginea publică, să-şi dezvăluie salariile pentru a atrage atenţia studenţilor.

Nu te poţi bate cu Apple, Google, Oracle, IBM, Samsung, BMW sau Mercedes, cu brandurile lor, de care au grijă de ani de zile, dar te poţi bate cu alte arme, de gherilă, în privinţa comunicării, în privinţa nivelului de salarizare, în privinţa proiectelor pe care studenţii le pot face.

Acest lucru nu cade numai în responsabilitatea celor de la resurse umane, ci în primul rând în responsabilitatea CEO-ului companiei şi acţionarului. Ei trebuie să urmărească zi de zi cum este percepută compania în spaţiul public, pe Facebook, pe Google, în locurile unde sunt prezenţi studenţii.

Când proprietarii unor companii se plâng că nu are cine să le conducă businessul, ar trebui să se gândească ce au făcut ani de zile pentru a atrage talentele, pentru a descoperi noi oameni, pentru a-i pregăti să fie lideri, pentru a-i învăţa la faţa locului cum se conduce o companie. Cei mai mulţi dintre proprietarii români nu şi-au bătut capul cu acest lucru, pe ideea că „sunt 100 ca tine care aşteaptă la uşă să fie directori“. Până să fie „100 la uşă“, ar trebui să vadă dacă firma şi brandul lor se află în topul preferinţelor studenţilor, ale oamenilor din piaţă, ale celor din concurenţă de a lucra pentru ei.