Primul care a venit cu veşti bune a fost preşedintele Traian Băsescu, când a anunţat că UE a inclus în documentul reuniunii de la Bruxelles, la propunerea României, "obligaţia pentru băncile-mamă de a-şi finanţa corespunzător subsidiarele, prin menţinerea şi în anii următori a fluxurilor de capital existente. Acest lucru va permite României atât creditarea economiei, cât şi achiziţia de resurse financiare pentru acoperirea nevoilor bugetului de stat".

Am avea deci o reeditare a acordului de la Viena din 2009, prin care nouă bănci au acceptat să-şi menţină nivelurile de expunere în statele est-europene? Textul oficial al declaraţiei finale a reuniunii precizează doar că autorităţile de supraveghere naţionale, sub auspiciile Autorităţii Bancare Europene (EBA), "trebuie să se asigure că planurile băncilor de consolidare a capitalului nu conduc la o reducere excesivă a expunerii, inclusiv menţinerea fluxului de credit către economia reală şi ţinând seama de nivelurile actuale de expunere a grupului, inclusiv a filialelor grupului în toate statele membre, fiind conştiente de necesitatea evitării presiunii nejustificate asupra acordării creditelor în ţările-gazdă sau asupra pieţelor datoriilor suverane".

Până la noi clarificări, aşteptate de la reuniunea din 6-7 noiembrie a Ecofin (miniştrii de finanţe ai UE), singurul lucru cert la ora actuală sunt instrucţiunile tehnice emise de EBA, care precizează că recapitalizarea celor 70 de bănci europene vizate, dintre care 18 operează şi în România, se va face în funcţie de două repere - mărirea portofoliului de active cu grad înalt de siguranţă (capitalul de rang I trebuie să crească la 9% din totalul activelor ponderate în funcţie de risc) şi crearea temporară a unui stoc-tampon de capital, care să acopere diferenţa dintre valoarea nominală şi cea de piaţă (măsurată cu datele de la finele lui septembrie, care vor rămâne reper fix, indiferent de evoluţiile ulterioare) a expunerilor la datoria suverană a ţărilor din Aria Economică Europeană, respectiv UE plus Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

Cât priveşte reducerea expunerilor, EBA precizează că băncile deja şi-au redus expunerile până acum din cauza crizei, că "orice acţiune de reducere a expunerii prin vânzare de active şi reorientarea modelului de business trebuie făcută într-o manieră ordonată şi sub supravegherea atentă a autorităţilor naţionale de resort", iar "pentru a evita o criză a creditului şi a asigura continuarea creditării economiei reale şi a IMM-urilor este nevoie de un plan cuprinzător de politici" - cu alte cuvinte, rămâne în sarcina statelor şi a băncilor centrale să evite ce e mai rău.

Până la anunţarea de către bănci, în noiembrie, a datelor financiare de la sfârşitul trimestrului al treilea, necesarul suplimentar de capital a fost estimat de EBA la 106 miliarde de euro, iar estimările preliminare pentru băncile cu prezenţă în România variază între zero pentru grupul ING şi 7,4 mld. euro pentru grupul UniCredit, în timp ce pentru grupul Erste, care deţine cea mai mare bancă românească, BCR, estimarea preliminară este de 60 mil. euro. Până la sfârşitul anului, băncile trebuie să prezinte guvernelor din ţările de origine planul cu metodele de recapitalizare pentru care optează, iar până în iunie 2012 să încheie recapitalizarea.

Pe termen scurt, România nu are de ce să se teamă că-i fug băncile, că găzduieşte nişte găuri negre sau că i se prăbuşesc ratingul ori moneda. În repetate rânduri, oficialii BNR au explicat că băncile româneşti cu capital străin, inclusiv cele cu proprietari din Grecia, sunt bine capitalizate, au un grad de solvabilitate chiar mult peste cel cerut de reglementările europene, iar BNR are pregătit un plan complet de intervenţie în piaţa bancară în cazul agravării crizei datoriilor suverane. La rândul lor, oficialii băncilor şi analiştii români şi străini afirmă, fără excepţie, că grupurile-mamă din Vest au tot interesul să-şi continue afacerile în Europa de Est, unde perspectivele sunt mai bune decât în pieţele dezvoltate. Necunoscutele ţin însă de alţi factori.

Mai exact, piaţa nu stă pe loc. Acordul de la Bruxelles a vrut să dea satisfacţie pieţelor financiare, majorând resursele Fondului European pentru Stabilitate Financiară (EFSF) la 1.000 de miliarde de euro - celebra "bazooka", destinată acum să funcţioneze drept creditor de ultimă instanţă atât pentru statele europene cu dificultăţi de finanţare, cât şi pentru băncile europene care ar avea probleme de pe urma cerinţelor de recapitalizare şi a asumării de către creditorii Greciei a pierderii de 50% din valoarea nominală a deţinerilor de obligaţiuni elene. Încă dinainte de aprobarea majorării EFSF, pentru care sursele de finanţare nici nu au fost stabilite încă, estimările din mediul privat citate în presa externă vorbeau de un necesar de 3.000 de miliarde de euro sau chiar mai mult, acoperind necesităţile de finanţare a statelor pe următorii trei ani - opinie la care subscria, săptămâna trecută, şi consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru.

De aici şi obsesivul "pe termen scurt": euforia pieţelor financiare după anunţarea deciziilor de la Bruxelles, reflectată îndeosebi pe pieţele valutare şi de acţiuni, se poate dovedi temporară, iar presiunile speculative denumite elegant "îngrijorări ale pieţelor" să reînceapă la următoarea retrogradare de rating a Italiei sau la următorul set de date macro dezamăgitoare din Grecia. În acelaşi sens, Institutul Internaţional de Finanţe, reprezentantul băncilor la negocierile cu UE, a avertizat că acordul de ştergere parţială a datoriei elene şi noile cerinţe de capitalizare a băncilor ar putea antrena "un val de reducere a creditării care va afecta sever activitatea de business, în special în sectoarele dependente de creditare, cum sunt construcţiile", care va duce la recesiune zona euro în 2012. Într-un astfel de context, ce poate face România, ţară dependentă de creditarea externă, spre a-şi reduce riscurile?