Obişnuinţa de a gândi în termeni politici şi nu economici a dominat, ani de-a rândul, discuţiile despre acordurile cu FMI, ajunse un fel de fatalităţi enigmatice, abătute pe capul României fie pentru că un guvern de o anumită culoare politică era incapabil să conducă ţara, fie pentru că un guvern sau altul era incapabil să se opună presupuselor conspiraţii străine contra ţării. Ieşirea (cu scântei) a guvernului Tăriceanu, în 2005, din acordul de atunci cu FMI a fost salutată în România ca o dovadă binevenită de independenţă, pentru ca în 2009, când relaţia cu instituţia de la Washington a fost reluată în epoca Boc, să iasă la iveală dezastrul economic real acumulat în scurta epocă de independenţă.

În urmă cu câteva luni, guvernatorul BNR reflecta public pentru prima oară că după ce actualul acord se termină, adică în martie 2013, cel mai bine ar fi să nu mai încheiem încă unul. "Ar însemna că lucrurile merg bine şi că nu mai avem nevoie de un profesor. Dacă te lungeşti într-un asemenea acord, nu e un mesaj bun", spunea Mugur Isărescu, adăugând că noile ancore externe după 2013 ar urma să fie doar tratatele cu UE. Între timp, premierul Victor Ponta avea să reflecteze la rândul lui că poate ar fi bine să semnăm un nou acord preventiv cu FMI în 2013, cu aceeaşi funcţie a celui actual, adică de "certificat de sănătate" bun de arătat pieţelor financiare. Cât despre preşedintele Traian Băsescu, faptul că după acordul din 2009-2011 a urmat cel actual a fost promovat şi asumat explicit ca o cale de a-i împiedica pe viitorii guvernanţi de la alte cheltuieli bugetare fără număr, inclusiv în caz că el n-ar mai fi la putere.

De fapt însă, "certificatul de sănătate" al FMI n-a existat niciodată: întotdeauna a fost vorba, pe de o parte, de o componentă de tratament pur şi simplu (cum s-a întâmplat din 2009 până în 2011, când am avut una dintre cele mai drastice ajustări fiscale din Europa, de la un deficit structural de circa 8% din PIB la unul de circa 3%), pe de altă parte de o convalescenţă sine die - aşa cum este acum, când, conform teoriei FMI, după stabilizarea fiscală trebuie să urmeze o serie de privatizări şi dereglementări la capătul cărora se găseşte idealul creşterii economice perfect sustenabile, cu retragerea aproape totală a statului din economie. Iar cum din 2010 încoace, ideea de boală a căpătat şi un chip - sperietoarea Grecia -, respectarea de la un trimestru la altul a ţintelor fiscale asumate cu FMI a ajuns prima grijă grijă şi principalul motiv de mândrie pentru toate guvernele, fie că s-au numit Boc, Ungureanu sau Ponta. Frica a păzit şi va păzi bostănăria în continuare, indiferent cât de intense ar fi crizele politice interne ori cât de diferite ar fi culorile politice ale guvernanţilor.

"Dacă scena politică în mod tradiţional turbulentă din România a fost în general ignorată de pieţe, ca zgomot de fond, de data aceasta ofensiva spre putere a USL e suficient de serioasă încât să creeze condiţiile pentru o depreciere durabilă a leului. Din fericire însă, Guvernul a fost foarte atent să evite comparaţiile cu Ungaria şi discuţii furtunoase ca ale lui Viktor Orban cu finanţatorii internaţionali", observă Mateusz Szczurek, economist-şef pentru ECE în cadrul ING Bank, comentând deprecierea bruscă a leului cu ocazia demersurilor de suspendare a preşedintelui Băsescu. "Dimpotrivă chiar, ţinta de deficit convenită cu FMI a fost îndeplinită în prima parte a anului, după cum spune ministrul de finanţe Florin Georgescu (deşi ni se pare destul de surprinzător, ţinând cont de rezultatele din ianuarie-mai), iar premierul Victor Ponta a promis demisia miniştrilor care nu vor respecta angajamentele faţă de FMI", constată Szczurek.

Ca să reamintim cum stă situaţia, pentru ca ţinta de deficit bugetar de cel mult 2,2% din PIB pentru acest an să fie atinsă, după ce pe primele cinci luni a ajuns deja la 1,2%, deficitul ar trebui să fie doar în jur de 1% din PIB în perioada iunie-decembrie. Efortul va fi mare, având în vedere nu numai perioada electorală, ci şi faptul că în toţi anii, cheltuielile bugetare cresc de obicei în a doua parte a anului. La aceasta se adaugă chestiunea arieratelor la buget, care au reînceput să crească începând din primul trimestru, conform ultimului raport al FMI, publicat săptămâna trecută (vezi grafic). Misiunea FMI pentru următoarea evaluare a acordului vine în România la 24-25 iulie, iar în funcţie de rezultatele discuţiilor, potrivit ministrului Georgescu, va urma rectificarea bugetară şi "vom şti exact care vor fi sumele redistribuite în cadrul bugetului, cine e cu plus şi cine e cu minus".

Aceeaşi frică păzeşte bostănăria în relaţia cu FMI şi în cazul celei de-a doua componente a "certificatului", respectiv convalescenţa - restructurarea şi privatizarea companiilor de stat. Numai că aici, deşi niciodată autorităţile nu s-au opus deschis Fondului, cu argumentul teoretic legitim că ar vrea să păstreze în administrarea statului active esenţiale din energie sau transporturi, toate guvernele au adoptat tacit aceeaşi tactică de tergiversare. O comparaţie între scrisoarea de intenţie a guvernului Boc din iunie 2011, adică la prima evaluare a acordului actual, şi cele ulterioare e instructivă. Autorităţile promiteau acum un an că vânzarea prin bursă ori către investitori strategici a pachetelor statului la Petrom (10%), Transelectrica, Transgaz, Romgaz (câte 15%) şi Oltchim se va face până la sfârşitul lui 2011, iar la Hidroelectrica şi Nuclearelectrica vor fi vândute pachete minoritare până la sfârşitul lui mai, respectiv iunie 2012.