Ora 19.00 si gongul din Sala Mare a Teatrului National anunta ridicarea cortinei. In lumina reflectoarelor, Marin Moraru (Take), Radu Beligan (Ianke) si Gheorghe Dinica (Cadir). Replicile se succeda rapid intre Take si Ianke, iar dialogul este sustinut de aparitia Saftei (Silvia Tanase) si a lui Strul (Valentin Uritescu). Apar pe rand Mihai Calin si Monica Davidescu, iar piesa ajunge la punctul culminant. Un domn corpolent la vreo cincizeci de ani aplauda si rade zgomotos, iar o tanara imbracata intr-un costum business zambeste larg, fermecata de jocul actorilor. Radu Beligan, la cei 89 de ani ai sai, rosteste replica dupa replica, iar Marin Moraru (70 de ani) si Gheorghe Dinica (73 de ani) se misca pe scena de parca ar fi la prima tinerete. La final, sala se ridica in picioare si aplauda ca la o premiera.

Spectacolul se joaca saptamanal din 2001 si a avut pana acum peste 360.000 de spectatori. Piesa scrisa de Victor Ion Popa continua sa faca sali pline, desi nu are niciun sambure de scandal sau un subiect de actualitate si, in plus, se sprijina pe umerii unor actori a caror varsta combinata este de aproape un sfert de mileniu. Seria pieselor care se joaca inca de la premiera cu casa inchisa a fost inaugurata in 1995 de "Puricele" dupa Georges Feydeau, in regia lui Horatiu Malaele - la Teatrul Nottara - si a continuat cu "Sase personaje in cautarea unui autor" de Luigi Pirandello, la Teatrul Bulandra, respectiv "Egoistul" de Jean Anouilh sau "Inima de caine" dupa Mihail Bulgakov, la Teatrul National.

Totusi, se pare ca in teatru nu neaparat valoarea aduce incasari ridicate, cel putin asa sustin criticii. "Nu cred ca se poate stabili o relatie intre valoarea incasarilor si calitatea piesei. In cazul «Take, Ianke si Cadir», valoarea piesei este sub nivelul incasarilor, dar lumea nu merge la teatru in functie de ceea ce spun criticii, ci de alte criterii (de exemplu, ceea ce aud de la prieteni)", spune Magdalena Boiangiu, cronicar de teatru. "E o piesa placuta, nu anunta niciun conflict grav, se termina cu bine, ceea ce e pe placul omului venit la teatru sa se relaxeze", crede Boiangiu, care reproseaza insa lipsa de ritm a spectacolului.

Criticii recunosc ca, in cazul spectacolului cu "Take, Ianke si Cadir", prezenta trioului Beligan-Moraru-Dinica este ceea ce transforma reprezentatia piesei intr-un eveniment. "Marele atu al piesei sunt cei trei mari actori, care joaca minunat, «ca pe vremuri», cum se spune", apreciaza Magdalena Boiangiu.

Radu Beligan este Ianke, evreul ironic si intelept, iar Marin Moraru il intruchipeaza pe negustorul roman bland si cu umor. Gheorghe Dinica il intruchipeaza pe turcul Cadir, un adevarat maestru al combinatiilor, mereu in prim-plan si mereu cu ceva de comentat. Cei doi spun povestea unei prietenii care nu tine cont de religie. Intr-o lume a reinterpretarilor si a viziunilor de avangarda, montarile traditionale inca au succes. "Exista o traditie realist-poetica in teatrul romanesc, calcata in picioare de unii dintre regizorii noi, si care isi dovedeste forta. Cel mai greu este sa ajungi acolo unde poti sa transmiti bataile inimii tale", sustine Radu Beligan.

La randul sau, Gheorghe Dinica crede ca piesa este foarte bine scrisa si de aceea a prins atat de bine la public. Conflictul este general-uman, iar dialogurile tin de firescul vietii de zi cu zi de pe strada din orice mahala, desi raportul intre generatii nu mai are nici pe departe atata ceremonial ca in prima jumatate a secolului trecut.

Pregatirea piesei a durat in jur de doua luni. Grigore Gonta, regizorul, isi aminteste de inceputurile spectacolului: "Ideea a venit din partea lui Dinu Sararu (fostul director al Teatrului National din Bucuresti - n.red.) care a vrut sa-si deschida directoratul cu o piesa clasica romaneasca. Eu am mai montat piesa prin 1990, in mare in aceeasi distributie, dar atunci am facut o greseala, pentru ca am pastrat textul integral, ceea ce ducea la un spectacol de trei ore si ceva - prea mult pentru publicul din zilele noastre".

Se pare ca regizorul Gonta a invatat din experienta traita de insusi autorul, Victor Ion Popa, care a avut un esec rasunator in 1932, cand a pus pentru prima data piesa in scena la Teatrul Ventura. Constrans de Maria Ventura, proprietara teatrului, Popa a lucrat cu o distributie care nu-i era deloc pe plac si a dat gres din cauza atmosferei tensionate de la repetitii. Insa in cazul variantei din 2001 se pare ca lucrurile s-au potrivit. "A fost o intalnire fericita de distributie, muzica, scenografie, lumini. S-a gasit o solutie scenografica interesanta, care capteaza publicul", sustine Gonta. Mihai Madescu a imaginat o casa care se roteste, astfel incat decorurile sa se schimbe rapid. Regizorul spune ca se afla in permanenta in culise - "mai trebuie sa intervii, sa vezi daca lumina intra la momentul potrivit, daca recuzita corespunde. Nu vreau ca spectacolul sa aiba riduri si il pastrez machiat in permanenta".

Varianta "cosmetizata" a piesei a reusit sa atraga un segment de public la care realizatorii nici nu visau. "Ne gandeam ca piesa va atrage nostalgicii, dar s-au umplut salile cu tineri. O asemenea epoca, asemenea oameni ne fac sa visam", spune Radu Beligan.

Tinerii nu numai ca sunt interesati de piesa, dar stau la coada si isi fac rezervari cu cateva saptamani inainte. Unii chiar le cumpara prin Internet, de pe okazii.ro. "Am vazut spectacolul de doua ori in ultimii doi ani si tin minte ca prima data am asteptat o luna pana sa gasesc bilete. Dar mi-am propus sa il vad in fiecare an cat timp se va mai juca, avand in vedere varsta actorilor principali", spune Adrian Popescu, student in anul IV la Academia de Studii Economice.