Toata muzica ce s-a compus vreodata poate fi impartita in trei categorii: cea care iti place, cea care nu iti place si cea care nu iti place, dar simti cumva ca ar trebui sa iti placa.

Toata lumea stie ca ar trebui sa-ti placa Beatles. Toata lumea stie ca Sex Pistols au fost o trupa revolutionara pe care trebuie s-o apreciezi. Faptul ca nu imi plac "Artistii Mari" (remarcati literele mari) recunoscuti ca atare il resimt uneori ca pe un esec personal - inca ma mai trezesc cerandu-mi scuze pentru ca nu prea imi place Nirvana, o trupa pe care jurnalistii de muzica o trateaza cu un soi de respect de regula rezervat semizeitatilor.

Un alt exemplu il reprezinta Dylan. Da, stiu, e unul dintre cei mai mari textieri ai secolului douazeci. Da, stiu, atunci cand Dylan a renuntat la chitara acustica si "a dat-o pe electro", a schimbat muzica moderna. Problema e... ca nu prea imi place. La fel stau lucrurile si cu Bryan Ferry. Singurele albume pe care le am cu Roxy Music, formatia cu care si-a castigat celebritatea sunt primele pe care apare Brian Eno, clar cel mai talentat dintre cei doi Brian. Asadar, vestea ca Bryan Ferry urma sa inregistreze un album cu preluari dupa Bob Dylan nu m-a facut sa-mi asez cortul in fata la "Muzica" pentru ca sa fiu primul care cumpara un exemplar.

Bryan Ferry e un fel de enigma. Daca exista cineva care sa poata fi incadrat la categoria "rock aristocratic", atunci el e acela. E la fel de celebru pentru eleganta si aspectul sau fizic ca si pentru muzica sa (la urma urmei, vorbim despre un artist care i-a multumit croitorului personal pe coperta unuia dintre albumele sale). Mereu bine imbracat, mereu impecabil de sarmant, mereu iesind cu femei uimitor de frumoase, e adesea usor sa uiti ca Ferry are radacini impecabile in clasa muncitoare. Ai putea crede ca a crescut in puf, cand, de fapt, tatal sau a fost miner, iar Bryan a crescut intr-o regiune saraca din Anglia.

Chiar si ideea in sine ca Ferry sa lanseze preluari dupa Dylan suna destul de ciudat. Dylan are o voce de "nisip si clei" (asa cum spune David Bowie in "Song for Bob Dylan"). Dylan e aspru, aspru precum cizmele vechi, aspru precum cuiele ruginite. De cealalta parte, Ferry este prin definitie curat. Vocea lui e curata. Arata curat. Tot ce a facut de la Roxy Music incoace a fost echivalentul muzical al siropului de artar - dulce, gretos si foarte, foarte curat. Adevarul este, totusi, ca legatura Dylan-Ferry nu ar trebui sa fie chiar asa de socanta; Ferry a avut un hit inca din 1973 cu piesa "Hard Rain" a lui Dylan. A lasat sa se inteleaga inca de atunci ca se gandeste serios sa lanseze un album numai cu preluari dupa Dylan.

Marea surpriza este aceea ca albumul de unsprezece piese clasice chiar suna bine, tocmai pentru ca Ferry urmeaza regula numarul unu pentru o preluare muzicala: nu copia ce s-a mai facut. Chiar daca nu sunt eu cel mai mare fan Dylan din lume, tot vad geniul din spatele unor piese ca "Just Like Tom Thumb’s Blues" si "All Along the Watchtower" (preluata de nume celebre ca Hendrix. Si U2. Si Neil Young. Si...). Ceea ce face Ferry cu aceste piese extrem de  celebre este sa indeparteze asocierea lor cu Dylan si sa le interpreteze ca pe niste cantece, dandu-le un soi de viata proprie. Nu incearca nicaieri pe album sa le ingane ca Dylan sau sa le cante ca Dylan. Ferry s-a comparat pe sine interpretandu-l pe Dylan cu "un actor care abordeaza Shakespeare". Daca e asa, atunci Ferry chiar reuseste o interpretare impresionanta, una care ramane fidela spiritului textului, dar care este proprie interpretului.

Multe dintre piese sunt mai mult decat "purtate". Ii mai trebuie oare lumii o alta preluare dupa "Knocking on Heaven’s Door"? Nu cred. Totusi, e meritul lui Ferry ca a reusit sa creeze ceva ce suna unic, ba chiar proaspat. Credeti-ma, nu trebuie sa fiti fan Dylan ca sa va placa. Sau fan Bryan Ferry.

In romaneste de Loredana FrATilA-Cristescu