Cum este actriţa Dana Rogoz dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei tv, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea pe care şi-a creat-o în jurul ei şi care o apreciază.

de Georgiana Gheorghe - colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

Fotografii: Alex Gâlmeanu pentru SecretNipple

Styling: Irina Hartia

Make-up: Alexandra Crăescu

Hair: Adonis Enache / Endorphin Lab

Asistent foto: Liviu Badilita

Editare foto: Adrian Mihăiu

Concept: Iulia Sas, Mara Coman

Rochie: Mastij

Încălţăminte: Ginissima

Ani de zile am asociat-o pe Dana Rogoz cu micuţa şi năzdrăvana Abramburica, din show-ul TV „Abracadabra“, care s-a difuzat în anii ’90 pe TVR, mutat apoi pe Pro TV, pe care nu cred că l-a ratat vreun copil la vremea respectivă. Indiferent că ulterior pe sticlă a jucat în diverse alte roluri în serialele de casă Pro TV sau că a fost gazdă de emisiuni TV, tot nu am putut să-mi resetez imaginea copilului vesel din gaşca şturlubatică a copiilor puţin mai mici sau de-o seamă cu mine, care cântau, dansau şi ne invitau alături de ei, în mijlocul aventurilor concertate de Magician.

Pe de-o parte, probabil Peter Pan din mine m-a oprit ani buni de zile să văd că micuţa veselă nu mai e micuţă şi nici că, între timp, devenise actriţă de lungmetraje de cinema sau mamă a doi copii. Este oricum un fenomen des întâlnit acesta, în care imaginea personajelor de filme jucate de copii se contopeşte cu actorul însuşi şi, mult timp, în mentalul colectiv cele două imagini nu se mai pot disocia. La alte proporţii şi cu altă putere de acoperire media sunt cazurile celebre Hannah Montana/Miley Cyrus sau Kevin din „Home Alone“/Macaulay Culkin. Lucrul acesta pune o presiune suplimentară pe actorul adult, care trebuie să muncească foarte mult pentru a schimba percepţia colectivă, pentru a-şi valida calităţile într-o nouă direcţie.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte aprecierea abilităţilor actoriceşti, am nişte apucături mai elitiste, poate; nu pot aprecia deplin actorii care joacă preponderent în seriale produse de televiziunile autohtone. Aceste producţii mi se par forţate, la limita amatorismului, cu note false în tematică, intrigi trase de păr, marketing cu carul, o zeamă reîncălzită de la un episod la altul. E adevărat, acum nu mai am deloc această problemă. Dacă până în 2017 mă uitam o zi pe săptămână la programe TV, de atunci am renunţat de tot la televizor. Mă uit foarte selectiv la filme, mă ţin departe de seriale şi, previzibil, consum foarte mult teatru şi performance-uri live, în sălile de spectacole.

Acolo mi se pare mie că actorul este cu adevărat actor. Acolo, live, pe scândură, respirând acelaşi aer cu spectatorii, îşi pune la treabă actorul EUL artistic, care, dacă e măiastru, intră în sufletul publicului. Abia aşa am redescoperit-o eu pe Dana Rogoz: în spectacolul „Domnişoara Iulia“, după piesa lu August Strindberg, o producţie a teatrului independent unteatru, în regia soţilor Andrei şi Andreea Grosu. Atunci, acolo, mi-am schimbat brusc, radical şi violent chiar, imaginea despre Dana Rogoz. Jocul formidabil în rolul domnişoarei Iulia mi-a trântit realitatea în nas şi m-a izbit cu ipotenuza echerului de lemn din trecut, direct în frunte. Efectiv nu-mi venea să cred ce putere extraordinară are copilul pe care îl credeam eu şi cât de bine reuşeşte să creioneze pe scenă figura personajului domnişoara Iulia. Pentru că înainte să vizionez un spectacol îmi place să citesc piesa, să ştiu cam la ce să mă aştept.

Excelentă transpunere a personalităţii personajului pe scenă. Un rol dramatic cu o încărcătură emoţională explozivă. M-a făcut să vreau să o revăd. Am mers apoi şi la următoarele spectacole unde am văzut-o pe afiş, toate producţii ale teatrului  unteatru. În comedia neagră „Masacrul“, text Yasmina Reza, în regia lui Mihai Brătilă. Am râs cu lacrimi. S-a dus naibii waterprooful din mascara mea Lancôme. Actorii au avut o seară superbă în pielea personajelor. Recomand vizionare obligatorie. N-o să vedeţi avocat de companie farma mai fain ca Alexandru Papadopol. Vă zic eu, că lucrez în industrie. Şi nici consultant de investiţii mai convingător ca Dana Rogoz, parteneră de scenă a numitului avocat. Fericiţi cei care investesc alături de ea. Cel mai şifonat din balamuc iese Oskar Kokoschka.

Albumul. Dar personajul Florinei Gleznea, om de artă, de artă „însetat”, reuşeşte să salveze situaţia. Cu un foarte răspicat strigăt de ajutor către partenerul ei de scenă, Emil Măndănac, ce interpretează rolul unui reputat CEO de prăvalie de instalaţii sanitare, model exemplar al hipsterilor antreprenori-wannabe. Toţi patru sunt părinţi. În această întâlnire a lor s-au prăbuşit pe pat de roze toţi solii de pace, antrenaţi vreodată la şcoala de diplomaţie de la şedinţele cu părinţii. Este criptată în mod intenţionat descrierea, ca să vă fac să mergeţi să vă convingeţi singuri.

Apoi, am văzut-o acum trei săptămâni în „Leonce şi Lena“, o regie minimalistă şi modernistă a regizorului Eugen Gyement, după textul vechi de peste 100 de ani al lui Georg Büchner. Alături de Andrei Seuşan, Alexandru Voicu, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan. Un dublu rol pentru două personaje cumva diametral opuse, dar care o pun foarte bine pe scenă. Ba nu. Ea reuşeşte să pună personajele bine pe scenă.

Aşa am ajuns să o invit la interviu, să o cunosc mai bine atât eu cât şi voi, dincolo de aparenţe, dincolo de mirajul sticlei TV, al apariţiilor glossy pe diverse covoare roşii sau al reţelelor de socializare, unde ea este foarte activă, deşi acolo, din fericire, transpare destul de mult sinceritatea discursului ei despre lume şi viaţă, dorinţa ei de conexiune reală cu comunitatea ei, care o apreciază – lucru pe care nu mulţi artişti îl pot face. Dar asta e deja o altă discuţie, despre branding personal, care necesită atenţie, pricepere, educaţie şi energie.

Capitalul de imagine de bază a venit din TV. La început, a fost inubliabilul serial „Abracadabra”, cu care a crescut generaţia decreţeilor, apoi serialul La bloc şi, ulterior, multe alte roluri în seriale diverse sau gazdă TV în emisiuni ale grupului Media Pro. De aici, ai pivotat şi ai început să te re-inventezi. În acest moment, ce preferi şi de ce: film, teatru sau TV?

În această etapă a vieţii pot spune că mă face fericită mai mult lucrul în teatru sau pentru un film decât orice proiect în TV. Am crescut în televiziune, am gustat-o din plin, iar la un moment dat am simţit că e de ajuns. Că pot să îmi iau o pauză, cel puţin. Aşa că de vreo 7 ani de zile am făcut această alegere şi abia în ultimii ani, când au început să se lege multe proiecte în teatru şi film, am simţit că a fost alegerea corectă.

În ce spectacole de teatru joci în acest moment, unde se joacă  şi ce alte proiecte artistice ai în lucru?

În acest moment, oamenii mă pot vedea la teatrul unteatru în „Leonce şi Lena”, regia Eugen Gyemant, în „Proof” şi „Domnişoara Iulia”, ambele regia Andrei şi Andreea Grosu, în „Masacrul”, regia Mihai Brătilă, şi în „Doamna noastră de pe strada 121”, regia Mihaela Sîrbu. Acesta este un spectacol care a avut recent premiera la unteatru, unde joc cu o gaşcă de actori tineri absolut minunaţi. Mulţi dintre ei abia au ieşit din facultate şi au acea forţă, acea energie transformatoare contagioasă.

Pe 7 martie, va fi prima reprezentanţie a spectacolului „30Ă”, regia Alex Bogdan, într-o casă nouă, la Teatrul Metropolis. Ne era foarte dor de acest text, de întâlnirea cu aceste roluri. Nu am mai jucat spectacolul de dinainte de pandemie. Dar cred că anii aceştia care au trecut ne-au apropiat si mai mult de problemele, trăirile femeilor de 30Ă ani. Când ne-am apucat din nou de repetiţii, după această pauză foarte lungă, am realizat cât de multe lucruri s-au schimbat în noi. Asta e frumuseţea, asta e bucuria, asta e sursa de energie pentru ca un spectacol să ramână viu, să se transforme odată cu tine.

*

Un alt proiect la care ţin foarte mult este scurtmetrajul meu de debut ca regizor şi scenarist - “La distanţă” şREMOTEţ. A avut premiera în 2023 la festivalul “Anonimul”, iar mai apoi am călătorit cu el la festivalurile internaţionale de la Namur, Tirana, Nisa (festival de scurmetraje de categoria A, unde am şi câştigat două premii - Premiul publicului şi Premiul pentru interpretare feminină, acordat actriţelor Andreea Vasile şi Mădălina Craiu), selecţiile continuând şi anul acesta. În momentul acesta este în selecţia festivalurilor Ibiza Independent Film Festival şi Festivalul International Music & Cinema Marseille. Lista completă a festivalurilor se află pe platforma OrigineFilms.fr, care este distribuitorul francez al scurtmetrajului.

Ai o relaţie specială cu unteatru. Povesteşte-mi puţin despre aceasta.

Prima oară am lucrat cu Andrei şi Andreea Grosu pentru spectacolul „Proof”, chiar dacă pe Andrei îl cunoşteam încă din timpul studenţiei la UNATC. Dar marea întâlnire s-a produs la „Proof”, un spectacol în care joc alături de Marian Râlea, Florentina Ţilea şi Ionuţ Vişan şi care este extrem de drag sufletului meu.

Să luăm puţin rolurile pe care le ai în spectacolele actuale. Câteva gânduri despre rolul din „Domnişoara Iulia“. Cu cine ţi se pare că seamănă personajul? Eu am simţit pe haina acelui personaj ceva din fragilitatea şi aerul ocult al Iuliei Haşdeu şi îndrăzneala esoterică a ţigăncilor lui Eliade. Poate de vină este numele personajului sau partenerul tău de scenă, Richard Bovnoczki, care chiar îl joacă pe profesorul Gavrilescu, din nuvela „La ţigănci“ a lui Eliade. Am văzut de două ori „Domnişoara Iulia“ şi mi se pare absolut senzaţional cum pendulezi între puterea de seducţie si fragilitatea personajului şi ce reuşeşti să faci din nebunia isteric-melancolică a domnişoarei Iulia.

Nu ştiu dacă seamănă sau nu cu cineva anume. Chiar nu m-am gândit la asta când am început lucrul. Pot spune că e un personaj care m-a intrigat încă din facultate. Era ceva straniu, ceva ascuns şi profund trist cu acest personaj, care mă atrăgea. M-am simţit cu adevărat onorată să mi se ofere şansa unui astfel de rol, aşa că le mulţumesc încă o dată lui Andrei şi Andreea Grosu pentru încrederea pe care au avut-o în mine, dar şi pentru modul minunat în care am construit împreună spectacolul. Ce şansă să joc un text mare, un text care rămâne actual şi după mai bine de un secol! Chiar vorbeam cu Richard după cea mai recentă reprezentaţie, că noi tot continuăm să descoperim lucruri, gânduri, conexiuni în această poveste. Că poţi fora atât de adânc în istoria acestor personaje şi tot simţi că mai poţi găsi câte o comoară. E un spectacol foarte solicitant pentru mine, psihic şi fizic. Nu stau să teoretizez lucrurile prea mult, dar acum, că vorbim despre acest spectacol - care s-a jucat foarte mult în ultimii ani, cu săli pline - realizez că de fiecare dată înainte de începerea lui, în culise, simt atât bucurie, entuziasm, avânt, curiozitate, cât şi puţină teamă pentru tot malaxorul de emoţii prin care voi trece. Probabil că e exact emoţia care mă ajută în acea dualitate pe care ai menţionat-o. Dar îi am pe scenă sprijin pe Richard şi Mihaela (Trofimov - n.r.), care sunt doi actori extraordinari de generoşi şi de prezenţi. Suntem cu toţii cu sufletele deschise, la vedere, ca într-o operaţie pe cord.

După ce te-am văzut în rolul domnişoarei Iulia, îmi era imposibil să te văd într-o comedie - e adevărat, noir - în „Masacrul“ sau în „Leonce şi Lena“. Cum ai descrie rolul mamei din „Masacrul“? Ai doi copii mici, minunaţi. Ca părinte, de care dintre cele două tipuri de mamă simţi că te apropii? Superprotectoare, atentă la cele mai mici detalii, control freak sau un părinte care lasă copilul liber să facă alegeri personale, să greşească, să se revolte, să spună nu?

Offf! E foarte greu să mă autoevaluez. Cred că răspunsul onest e că „pendulez” între cele două extreme, căutând mereu echilibrul. Mulţi spun despre mine, privindu-mă din exterior, că sunt o mamă extraordinar de relaxată. Şi, într-adevăr, sunt o mamă care l-am lăsat pe Vlad să se caţăre până în vârf în copaci, o mamă care a plecat cu ei de foarte mici peste tot etc. Dar nimeni nu ştie ce e în mintea mea! Câte ganduri, câte griji! Da, îl încurajez pe Vlad să facă deja drumuri de unul singur prin cartier, până la cel mai apropiat magazin, de exemplu. Radu, soţul meu, e mult mai speriat decât mine de fiecare dată şi ar vrea, dacă s-ar putea, să îl supravegheze continuu în astfel de situaţii. Dar eu vreau să îi transmit că am încredere în el, ca lumea nu e o cuşcă a groazei, aşa că îmi ţin frica pentru mine. Pe de alta parte, cand vine vorba de educaţie, de şcoală şi lecţii, eu sunt cea exagerată uneori, iar Radu cel relaxat. Eu acolo am tendinţa de a prelua cu totul controlul, până în cele mai mici detalii. În concluzie, pot înţelege foarte bine ambele personaje feminine, ambele tipuri.

În „Leonce şi Lena” le joci atât pe Rosetta, cât şi pe prinţesa Lena. Mi se pare formidabilă această alegere a regizorului de a distribui o singură actriţă pentru ambele roluri. A fost o decizie din considerente de buget - fiind o producţie de teatru independent - sau crezi că este o formulă explicit aleasă pentru a aduce în lumină Madonna-Mistress Complex într-o relaţie de cuplu?

A fost de la bun început o opţiune regizorală, care avea să transmită un mesaj. E perfect valabilă şi interpretarea propusă de tine, mergând până la sugestia că în viaţă căutam un partener ideal (“idealul feminin” în viziunea lui Leonce), dar ajungem să îl găsim mereu acelaşi. Avem senzaţia că alegem un alt barbat, respectiv o altă femeie, complet diferiţi ca personalitate şi ambiţii, sfârşind de fapt lângă acelaşi “tipar”, aproape predestinat, al partenerului nostru.

Spre final, pentru că ai şi aptitudini antreprenoriale, iar aceasta este o revistă pentru comunitatea de business, aş vrea să le povesteşti cititorilor noştri despre businessul tău - moon by dana rogoz. Cum evoluează, ce planuri de dezvoltare ai, ce noutăţi pregăteşti.

Moon a împlinit de curând 11 ani şi povestea lui continuă. Nu mai pot investi la fel de mult timp în el cum o faceam la început, sunt alţi oameni care au preluat deja multe dintre frâiele pe care eu le ţineam, dar aceasta este singura opţiune pentru ca acest mic business să meargă mai departe. Ce îl menţine în viaţă este de fapt energia şi susţinerea din partea clientelor.

Ultima întrebare, dar nu în cele din urmă, cum te împarţi între atât de multe activităţi şi roluri: actriţă în 6 spectacole cu care ai plecat şi pleci şi în turnee prin ţară, regia de film, cu care ai început să cochetezi, businessul şi toată activitatea de promovare pentru el (blogging/social media), rolul de soţie, plus părinte pentru copiii tăi, Vlad şi Lia? Cât timp mai rămâne pentru Dana Rogoz ca să se recompună, reinventeze, pivoteze spre noi orizonturi?

Mă împart, cum se împarte toată lumea în ziua de azi. Fac eforturi şi uneori simt că lucrurile merg în direcţia bună, mă simt împlinită, mă simt chiar mândră, iar alteori simt că pierd, că ratez ceva important, şi, inevitabil, apare sentimentul de vinovăţie. Jonglez cu viaţa, ca toată lumea…    

Domnişoara Iulia de August Strindberg

Regia: Andrei şi Andreea Grosu

Distribuţie: Dana Rogoz, Richard Bovnoczki, Mihaela Trofimov

Scenografie: Vladimir Turturica

Muzică: Mihai Dobre

Masacrul de Yasmina Reza

Distribuţie: Alexandru Papadopol, Dana Rogoz, Florina Gleznea, Emil Măndănac

Regie: Mihai Brătilă

Decor şi costume: Alexandra Alma

Traducere: Ionuţ Grama

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 14 ani

Leonce şi Lena de Georg Büchner

Traducerea: Nina Cassian

Regia: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Costume: Baden 11 şi Narman

Distribuţie: Dana Rogoz, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu/Lucian Iftime, Ionuţ Grama, Bogdan Cotleţ şi Eduard Cîrlan