Pe Broadway, musicalurile "jukebox" - spectacole teatrale construite in jurul unor melodii vechi celebre - reprezinta un gen nu foarte apreciat de critici. Creativitatea unui spectacol care aduna melodii scrise de altcineva a fost pusa intotdeauna sub semnul intrebarii ori de cate ori a venit vorba despre acest gen. Iar criticile nu aveau cum sa nu apara atunci cand repertoriul lui John Lennon a fost "transpus" intr-un astfel de spectacol.Numai ca, cel putin de data aceasta, musicalul n-a putut fi acuzat de lipsa de creativitate.

In 1964, cand The Beatles ajungeau pentru prima oara in Statele Unite, Don Scardino astepta cu emotie pe aeroportul Kennedy din New York intalnirea cu trupa preferata. A fost la concertele de pe stadionul Shea in 1965 si 1966, dupa care relatia sa cu grupul celor patru baieti din Liverpool s-a limitat la citarea din memorie a versurilor de la "A Hard Day''s Night" sau "Help!". De scurt timp insa e napadit din nou de emotii din cauza trupei care a facut istorie. Desi constient de capcanele care-l pandeau odata cu preluarea proiectului, Don Scardino n-a putut rezista tentatiei de a scrie un musical despre John Lennon. Pe de alta parte, stia atat de mult despre reactiile pe care le starnesc musicalurile cat si formatia, incat si-a dat seama ca orice ar fi scris despre Lennon ar fi starnit valuri de proteste.

Spectacolul lui Scandino, "Lennon", a avut premiera pe 14 august 2005, la teatrul Broadhurst din Manhattan. Scandino stia deja ca ideea in sine ar putea nemultumi majoritatea fanilor, de vreme ce valul revolutiei The Beatles a maturat din topurile pop hiturile musicalurilor si a provocat caderea in desuet a acestora, cu exceptia spectacolelor cu tenta rock, gen "Hair" sau "Tommy".

In ce lumina ar fi putut aparea Lennon intr-un astfel de musical, cand se stie ca atat in timpul perioadei Beatles, cat si dupa aceea, artistul s-a declarat impotriva acestui gen de show? O intrebare asupra careia n-a stat prea mult sa-i gaseasca un raspuns. In 1998, cand Edgar Lansbury a venit cu ideea  de a realiza un musical despre John Lennon, Scardino a decis imediat sa se implice. Lansbury produsese pentru Broadway si off-Broadway mai bine de 20 de piese, de la "The Subject Was Roses" sau "Gipsy", pana la musicaluri rap, precum "Club XII". In momentul in care s-a decis sa produca un musical despre John Lennon si si-a programat o intalnire cu Yoko Ono, vaduva acestuia, care detine drepturile de autor ale artistului, Lansbury nu avea decat o ideea vaga despre ceea ce si-ar dori sa puna in scena. A fost momentul in care Scardino a intrat in joc. Dupa ce a fost intrebat ce stie despre John Lennon, si a raspuns simplu "Totul", Lansbury i-a propus sa gaseasca un concept. In cele trei zile pe care le-a avut la dispozitie pana la intalnirea cu Yoko, Scardino s-a gandit la tot ce i-ar placea lui sa vada intr-un astfel de spectacol, in calitate de fan pe viata al lui Lennon. O prima idee: un concert cu Lennon, concentrat pe opera solo a acestuia, punctat ici-colo cu anecdote. A abandonat-o din start.

Dezavantajele erau evidente: spectacolul n-ar fi fost decat o noua editie post-Beatles a "Beatlemaniei", un fel de simulare perfecta, cu un personaj-cheie care l-ar fi jucat pe Lennon. Nimic original. Insa ideea nu a ramas asa, iar pana la intalnirea celor doi cu Yoko, conceptul a inceput sa prinda deja forma.

Scardino spune ca i s-a parut esential inca de la inceput sa se concentreze pe realizarile solo ale lui John Lennon intrucat, dupa cum avea sa declare la premiera, marele disparut era "un scriitor de jurnale pe muzica, un om care se dezvaluia pe sine mult mai bine dupa ce parasea <cutia Beatles>". Pe de alta parte, acest aspect mai prezenta un avantaj pentru cei doi producatori. Se gandeau ca Yoko ar putea fi mult mai atrasa de idee daca spectacolul se referea la opera tarzie a muzicianului, lucru care, de altfel, s-a si confirmat ulterior. Intr-un interviu legat de spectacol, Yoko a declarat ca nu putea sa refuze propunerea celor doi. Si nu era prima oara cand cineva ii cerea sa realizeze un musical despre John Lennon, insa pana la aparitia tandemului Landsbury-Scardino raspunsul fusese intotdeauna acelasi: "Nu!". 

Pe de alta parte, Scardino isi propusese sa-l prezinte pe John Lennon din perspectiva a noua  9 barbati si femei de etnii diferite, care sa vorbeasca si sa cante muzica acestuia, intrand si iesind din rol. Mai mult, replicile pe care urmau sa le rosteasca actorii au fost selectate din interviurile pe care muzicianul le-a acordat de-a lungul vietii. Ideea a fost imbratisata cu entuziam de Ono, care declara ca "John s-a schimbat dupa moarte. Asiaticii il considera eroul lor. Africanii la fel. A devenit eroul intregii lumi, nu doar al albilor. Asa ca e minunat ca el sa fie interpretat si de un actor negru".  Entuziasmul ei a mers atat de departe incat avea sa afirme ca vede aceasta piesa ca o revolutie, pe care Lennon ar fi apreciat-o foarte mult: "Spunea mereu ca i-ar fi placut sa aiba voce de negru, acea voce inimitabila a cantaretului de blues. Un John negru? Ar fi innebunit de fericire".

Din distributia musicalului fac parte trei albi si doi negri, o negresa, o caucaziana, o asiatica si o hispanica. Iar actorul negru care il intrepreteaza pe Lennon nu e singura ciudatenie de identitate: actorii afroamericani Michael Potts si Chuck Cooper interpreteaza si rolul unui membru Klu Klux Klan (care i-a amenintat pe cei patru The Beatles in 1966, dupa ce Lennon afirmase ca religia crestina e pe moarte si ca popularitatea lor e mai mare decat a lui Iisus), pe senatorul Strom Thurmond (care a cerut deportarea lui Lennon in 1970) si pe vedeta TV Ed Sullivan, in show-ul caruia trupa si-a facut debutul in televiziunea americana. Momentele in care cei patru membri ai formatiei apar impreuna sunt, de asemenea, interpretate de cele patru femei. O alta atractie a scenariului lui Scardino sta in umorul ireverentios cu care abordeaza unele aspecte din viata lui John Lennon, cum ar fi asocierea lui cu Jerry Rubin si alti radicalisti politici la inceputul anilor 70, care a avut ca urmare punerea sub supraveghere a muzicianului de catre FBI.

Prezentarea unei versiuni a piesei in San Francisco, la inceputul acestei primaveri, a atras criticile aprinse la care, de altfel, se si astepta Scardino. Vizionarea urmatoare, de data aceasta la Boston, a fost imediat suspendata pentru ca piesa sa fie revizuita. Cynthiei Lennon, prima nevasta a starului, i-a fost acordata o mai mare importanta in piesa, dupa ce s-a scris ca prezenta ei a fost tratata superficial. S-a mai spus, de asemenea, ca in versiunea prezentata la San Francisco lui Yoko i s-a acordat mai multa atentie decat era cazul. Contestatarii isi aminteau, desigur, primii ani ai mariajului celor doi, cand era considerata vinovata pentru toate dezastrele din "universul The Beatles": de la destramarea grupului si caderea lui Lennon de pe crestele rock-and-roll-ului in haul avangardist al experimentelor muzicale, la politica radicala si feminism (chestiuni care insemnau pentru Lenon mai mult decat muzica, asa cum el insusi a sustinut pana la moarte). Sardino i-a mai diminuat rolul.

Obiectii a trezit si absenta din hit-urilor The Beatles din "play-list"-ul spectacolului, in care nu a fost inclus nici macar unul dintre cantecele pe care Lennon le-a compus fara fara aportul vreunuia dintre ceilalti trei magnifici din Liverpool. In paranteza fie spus, inca din primele zile ale existentei formatiei, Lennon si Paul McCartney au convenit ca toate compozitiile, indiferent de autor, sa poarte semnatura ambilor.

De fapt, in piesa apar doua dintre creatiile Lennon-MCCartney: "The Ballad of John and Yoko" si "Give Peace a Chance". "The Beatles" nu e insa chiar trecuta cu vederea: primele 50 de minute din cele doua ore ale piesei vorbesc despre perioada de dinainte de dezbinarea formatiei.

Dar, in viziunea lui Scardino, cantecele solo ale lui Lennon, chiar si cele din anii Beatles, reprezinta miezul acestei piese, poate si pentru ca sunt mai usor de adaptat la povestea musicalului. "Instant Karma," s-a dovedit un comentariu excelent pentru scadalul starnit in 1966, in urma episodului deja amintit cu popularitatea lui Iisus. Pe de alta parte, nici un cantec din repertoriul The Beatles nu ilustreaza mai bine sentimentele lui Lennon la moartea mamei, trauma majora a copilariei sale, decat "Mother", cantec scris dupa ce artistul a terminat sedintele de psihoterapie.

Nu a fost uitat nici momentul destramarii grupului, ilustrat prin "How Do You Sleep" (1971) - in fapt o critica la adresa lui McCartney -, sau miciile "erezii" ale lui Lenno, care scria in versurile piesei "God": "Cred doar in mine. Realitatea sunt eu si cu Yoko".

Dincolo de critici si de startul pesimist, Scardino crede ca a obtinut exact efectul scontat: "Am reusit sa-i surprindem muzicalitatea. Politica. Umorul. Si i-am surprins transformarea, cresterea. Mi se pare ca, in ansamblu, am surprins masura omului John Lennon."