A doua şansă nu va mai exista pentru că, odată acordate aceste interviuri, Dr. Wright nu va mai reveni niciodată în faţa camerelor de luat vederi. A oferit apoi o serie de date criptografice pentru a dovedi că este într-adevăr cine pretinde că este.

Cele trei publicaţii au fost puse să semneze un contract prin care s-au obligat să nu publice nimic până când dr. Wright nu îşi dezvăluie singur identitatea. În articolul publicat pe blogul personal pe data de 2 mai 2016, dr. Wright face referire la gestul din 1964 al lui Jean-Paul Sartre de a refuza Premiul Nobel pentru Literatură: „Nu e acelaşi lucru dacă mă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă mă semnez Jean-Paul Sartre, laureat al Premiului Nobel“. „Nu e acelaşi lucru dacă semnez Craig Wright sau dacă semnez Craig Wright, Satoshi.“

„Un scriitor nu ar trebui îşi să permită să fie transformat într-o instituţie“, era justificarea lui Sartre în 1964. „Vreau doar să fiu lăsat în pace, să cercetez şi să lucrez“, spune Craig Wright, alias Satoshi Nakamoto. „Nu vreau bani. Nu vreau faimă. Nu vreau să fiu adorat. Dacă sunt propus pentru vreun premiu, nu voi accepta niciodată nici măcar un cent. Dacă mă propuneţi pentru vreun premiu Nobel, dacă mă propuneţi pentru vreo Medalie Turing (a Asociaţiei pentru Maşini de Calcul, n.m.), dacă mă propuneţi pentru orice onoare, nu voi accepta nici măcar un cent de la niciunul din voi, pentru nimic.“

Funcţionează această justificare, oare, şi în cazul lui Satoshi Nakamoto? Opera lui Nakamoto nu este un joc pur intelectual (o spun fără a minimaliza opera lui Sartre). Opera lui Nakamoto este un sistem de plăţi electronice, global, distribuit şi aflat dincolo de controlul oricărei bănci centrale. Un sistem de plăţi electronice care are potenţialul, dacă suficienţi oameni cred în el şi îl folosesc, să devină o alternativă la sistemul financiar global, la bănci şi la sistemele de plăţi electronice actuale.

Nu e un joc fără mize, totuşi. Să inventezi aşa ceva, apoi să pretinzi să fii lăsat pur şi simplu în pace, iată ceva greu de înghiţit.

Bitcoin a apărut în 2009, după ce praful iscat de prăbuşirea economiei mondiale s-a mai aşezat, şi a apărut ca o modalitate deşteaptă de a transfera valoare fără implicarea băncilor, văzute ca fiind principalul vinovat pentru Marea Criză. Bitcoin nu este un fenomen cu totul străin de Occupy Wall Street, reprezintă un fel de reacţie a oamenilor simpli („we, the people“) de a-şi recupera puterea ce le-a fost „luată captivă“ de marele capital. Pentru ce fiecare tranzacţie de plată trebuie comisionată de o bancă? Unde e beneficiul, atunci când băncile, mandatate cu încrederea de a gestiona economiile publicului, au abuzat de această încredere, încurajând consumul fără acoperire şi creând active toxice? Nu e de mirare că Bitcoin s-a născut din mijlocul comunităţii de haiduci virtuali cunoscuţi sub numele de Cypherpunks, o comunitate cunoscută pentru crearea de sisteme de anonimizare a e-mailurilor, pentru browserele TOR ce nu lasă urme, pentru WikiLeaks – Julian Assange îşi are originea în această comunitate – şi pentru alte iniţiative (unele mai puţin respectabile).

Actul de naştere al Bitcoin a fost lucrarea publicată de un anume Satoshi Nakamoto pe data de 31 octombrie 2008, cu titlul „Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System“. Este o lucrare de nouă pagini scrisă într-un stil academic sec şi precis, care are ca subiect descrierea unui sistem de plăţi electronice care asigură anonimatul total al părţilor implicate într-o tranzacţie.

Există câteva inovaţii importante în lucrarea lui Nakamoto.

În primul rând, sistemul descris de el nu presupune existenţa unei bănci, a unui terţ investit cu încredere, pentru validarea unei tranzacţii. De fapt, spre deosebire de sistemul bancar, Bitcoin nu e bazat deloc pe încredere. Toate tranzacţiile sunt vizibile simultan tuturor participanţilor (părţile sunt anonime, desigur). Toate tranzacţiile efectuate vreodată sunt vizibile oricărui participant la reţea, în orice moment. Orice nouă tranzacţie este validată de fiecare nod în parte prin verificarea tranzacţiilor trecute şi a soldului persoanei plătitoare. Pentru evitarea cheltuirii de două ori a aceleiaşi sume de bani, majoritatea participanţilor la reţea (în fapt un fel de bancă descentralizată) decid care tranzacţii sunt valide şi care nu şi stabilesc ordinea unică a efectuării lor.

În al doilea rând, există un sistem de premiere al celor care decid să investească propriile resurse – putere de calcul şi electricitate – pentru susţinerea şi operarea reţelei. De fiecare dată când un nod al reţelei validează cu succes un lanţ de tranzacţii, prin rezolvarea unei probleme matematice complexe (proces ce se numeşte „mining“, prin analogia cu săpăturile după aur), este premiat prin emiterea de noi monezi virtuale. Astfel, sistemul rezolvă problema emiterii iniţiale de monedă şi se asigură că reţeaua este autosustenabilă.

Satoshi Nakamoto a publicat lucrarea care descrie sistemul de plăţi şi a scris primele versiunii ale softului care rulează reţeaua. Softul este open source şi oricine îl poate citi, valida, modifica. Tot el a pornit prima versiune a softului pe calculatorul personal, cândva în zilele timpurii ale lui 2009, şi a realizat primul transfer de bani (50 de Bitcoin) către al doilea membru al reţelei, Hal Finney, un entuziast al criptografiei, apropiat de tradiţia Cypherpunks.

Reţeaua a progresat încet. În vremurile timpurii, reţeaua era folosită doar de entuziaşti, tocilari, ciudaţi, anarhişti sau naivi. De ce să îţi pierzi timpul şi să consumi electricitate săpând după nişte monede virtuale fără valoare? Alta ar fi socoteala dacă monedele ar fi acceptate pentru cumpărarea de bunuri în lumea reală.

Un pas important a fost când o sumă de Bitcoin a fost prima oară acceptată contra unei sume de bani „reali“, dolari americani. De fapt, acceptarea a fost intermediată. Un membru al reţelei a oferit într-un forum de bitcoineri zece mii de monede pentru o pizza, un alt membru al comunităţii a acceptat provocarea, plătind cu bani reali pizza primului şi acceptând moneda virtuală în schimb. Şi astfel, moneda virtuală a părăsit tărâmul virtual şi a început să prindă rădăcini în lumea reală. La scurt timp au apărut burse online, case de schimb şi afaceri bănoase.

La început, natura anonimă a tranzacţiilor Bitcoin i-a atras mai ales pe cei care doreau să profite de anonimatul oferit de reţea, pentru scopuri nu tocmai curate. Site-ul Silk Road, în fapt un marketplace pentru trafic de droguri, prostituţie şi chiar asasinate plătite, a fost una dintre primele aplicaţii care au acceptat plăţile cu Bitcoin. Site-ul a fost repede blocat de autorităţi, însă viabilitatea monedei virtuale a devenit şi a rămas vizibilă. Prima bursă online de Bitcoins Mt.Gox, care oferea celor interesaţi posibilitatea să cumpere şi să vândă Bitcoin contra bani reali, a apărut în 2010 şi a ajuns să gestioneze la mijlocul lui 2011 aproape 80% din toate tranzacţiile de vânzare-cumpărare cu moneda virtuală. Problemele de securitate au dus la căderea acestei burse în 2013, însă în acel moment „economia Bitcoin“ era deja mult mai solidă şi atrăsese atenţia multor profesionişti ai lumii financiare.

Criza euro a avut şi ea un cuvânt de spus în evoluţia Bitcoin. Când Ciprul a anunţat, în martie 2013, îngheţarea depozitelor (de teama unei panici bancare) şi confiscarea a zece procente din valoarea lor, mulţi deponenţi au văzut Bitcoin, o monedă necontrolată de nicio bancă centrală, drept soluţia pentru evitarea a astfel de abuzuri. Bitcoin a crescut ameţitor în valoare, depăşind la momentul de vârf valoarea de 1.100 dolari per unitate. O monedă desigur prea volatilă pentru a fi monedă de refugiu. Însă o monedă ce a depăşit stadiul de loc de joacă al anarhiştilor şi tocilarilor, transformându-se în ceva mult mai serios.

Satoshi Nakamoto s-a implicat activ în dezvoltarea softului şi în creşterea reţelei până spre începutul lui 2011, moment în care a predat fără prea multă pompă frâiele comunităţii altor dezvoltatori şi s-a retras pentru a se ocupa de alte idei „mai complexe“. Nimeni nu i-a cunoscut identitatea reală; toată lumea, inclusiv colaboratorii cei mai apropiaţi, au venit în contact cu el doar prin intermediul scrierilor sale, al codului aplicaţiei şi al forumului pe care l-a moderat până la sfârşitul lui 2010. Dispariţia sa subită şi definitivă a fost şi a rămas unul dintre marile mituri fondatoare ale reţelei Bitcoin. Mitul Genezei, în variantă criptografică.

De fapt, atât de bine a fost păstrat secretul identităţii reale a lui Nakamoto, încât nu se ştie nici măcar dacă Satoshi Nakamoto a fost într‑adevăr un individ sau un nume generic pentru un grup de persoane.

Asta nu înseamnă că nu s-a încercat descifrarea acestui mister. S-au făcut analize lingvistice pe textele publicate de el. Au fost analizate datele şi orele la care şi-a făcut de obicei intervenţiile pe forum, pentru a-l plasa într-un fus orar sau în altul. Au fost suspectaţi, pe rând, diverşi membri mai cunoscuţi ai comunităţii Cypherpunks sau ai comunităţii de experţi în criptografie. Au fost bănuiţi de a fi creat moneda virtuală, pe rând, un student irlandez, un IT-ist finlandez, un inginer rus emigrat în Statele Unite sau doi ingineri germani ce au creat brevete în criptografie în perioada din jurul creării Bitcoin. Cel mai spectaculos eşec al căutărilor a fost cazul lui Dorian Satoshi Nakamoto, un inginer de origine japoneză, rezident în Los Angeles, relativ modest, care, în afară de asemănarea de nume, a dovedit că nu are nimic în comun cu creatorul Bitcoin.

Toate aceste căutări jurnalistice au adâncit misterul şi au fost nefructuoase. Până pe 2 mai 2016, când dr. Craig Wright şi-a făcut anunţul cu iz existenţialist (şi uşor mizantrop) pe BBC, The Economist şi GQ Magazine: „Nu vreau bani. Nu vreau faimă. Nu vreau să fiu adorat. Dacă sunt propus pentru vreun premiu, nu voi accepta niciodată nici măcar un cent. Dacă mă propuneţi pentru vreun Premiu Nobel, dacă mă propuneţi pentru vreo medalie Turing, dacă mă propuneţi pentru orice onoare, nu voi accepta nici măcar un cent de la niciunul din voi, pentru nimic“.

În primul rând, este Craig Wright adevăratul Satoshi Nakamoto? Formaţia sa academică pare să îi susţină pretenţia: cu un master în drept, unul în statistică, unul în informatică, un doctorat în teologie şi unul în programare, Craig Wright este fie o minte strălucită, fie un impostor de mare clasă. Membrii comunităţii Bitcoin par să fie convinşi că este cine pretinde, BBC şi The Economist spun că dovezile prezentate sunt parţiale şi nu îl leagă în mod indubitabil de evenimentele de la începuturile Bitcoin.

În al doilea rând, de ce conteză acest anunţ? Aşa cum lui Craig Wright nu îi pasă dacă este crezut, ar trebui să ne pese cine a creat Bitcoin? De ce să nu îi fie respectat dreptul la intimitate, dacă ţine aşa de mult la el?

Dacă dr. Craig Wright este cine pretinde că este, transparenţa va ajuta la evoluţia monedei criptografice, care se va debarasa astfel de originile obscure. Nu lipsesc scenariile care văd în Bitcoin o creaţie a CIA, a FMI sau a altor grupări cu intenţii opace. Cu o origine clară şi o evoluţie explicabilă, legitimitatea Bitcoin va creşte, iar întrebările despre evoluţia ei viitoare îşi vor găsi poate o cale mai uşoară spre un dialog mai structurat şi mai academic.

Satoshi Nakamoto este presupusul posesor al unui sold de un milion de Bitcoin, ceea ce reprezintă cam 6% din totalul de masă monetară existentă în piaţă în acest moment. O sumă suficient de mare pentru a exercita o influenţă semnificativă asupra valorii ei, la un moment dat.

Mai puţină impredictibilitate în evoluţia monedei poate ajuta la adoptarea ei pe scară largă. Oricum ar fi, publicitatea va creşte notorietatea fenomenului Bitcoin, moneda va evolua şi se va maturiza şi vor apărea şi alte aplicaţii ale tehnologiei Blockchain.

Istoria Bitcoin se construieşte chiar în aceste zile, suntem departe de sfârşitul poveştii. Finalul acestei aventuri poate însemna crearea un sistem de plăţi mai ieftin, mai rapid şi mai accesibil. De existenţa unui astfel de sistem de plăţi poate depinde bunăstarea unei mari părţi a populaţiei globului, acea populaţie tradiţional ignorată de băncile tradiţionale.

Să ne bucurăm, aşadar, pentru orice efort care ne aduce mai aproape de acest obiectiv.