Tânărul care a renunţat la 12 ani pe care i-a investit pentru o carieră în armată şi şi-a reluat studiile în Franţa la 26 de ani, deşi absolvise Academia Militară în România, a anunţat la interviul de angajare ca vânzător part-time, într-un oraş francez, că în cinci ani va ajunge director general al filialei din România. Deşi declaraţia părea nebunească, parcursul carierei sale a urmat întocmai proiecţia de la acel moment.

De cel puţin două ori în cariera sa i s-a spus: „E perfect, dă-i bătaie“, o dată pentru a învăţa o preţioasă lecţie de management, deşi a greşit, iar a doua oară în momentul în care directorul de dezvoltare al Decathlon l-a întrebat cum va face el să deschidă primul magazin al reţelei din România. Mult mai des, acum, le spune celor din echipa sa: „E perfect. Dă-i bătaie!“. Tatian Diaconu conduce Immochan România, are în echipă 44 de oameni şi este responsabil de activitatea a 23 de centre comerciale, de trei ori mai multe decât plănuiseră strategii de la Paris pentru trei ani de activitate.

Păstrez încă la mine în calculator ceea ce francezii numesc Scrisoare de Misiune, un concept care nu prea are corespondent în română“, spune Tatian Diaconu, care la 37 de ani este la cârma Immochan România, divizia imobiliară a grupului Auchan. În România Immochan a fost înfiinţată în februarie 2012, iar în „foaia de parcurs“ primită de la strategii de la Paris „scrie că în trei ani voi avea o echipă de opt oameni şi un portofoliu de trei centre comerciale“, spune, uşor amuzat, Tatian Diaconu, un manager jovial şi energic, pasionat de sport în viaţa privată.

Acel plan a fost depăşit demult; la trei ani şi jumătate de la începerea activităţii sale în România, Immochan are 45 de oameni şi administrează 23 de centre comerciale. „Nimeni n-a ştiut că Immochan România se va dezvolta atât de repede“, spune Diaconu, făcând referire la achiziţia hipermarketurilor Real de către Auchan. Ca urmare a acestei tranzacţii, în portofoliul Immochan au intrat şi galeriile comerciale cumpărate de grupul Auchan. Despre această achiziţie, Diaconu afirmă că „a fost o oportunitate de piaţă pe care la momentul venirii mele nici şeful meu nu a anticipat-o“. Tot el spune că dacă ar fi fost pus să descrie evoluţia companiei pe plan local, deşi este ambiţios şi are o imaginaţie bogată, nu şi-ar fi închipuit un ritm de dezvoltare aşa de rapid.

În toamna acestui an a fost finalizată achiziţia de către Auchan a 20 de hipermarketuri Real de la grupul german Metro, inclusiv a spaţiilor în care funcţionează o parte din magazine şi galeriile comerciale ataşate. Valoarea de 257 de milioane de euro plasează preluarea pe primul loc în topul tranzacţiilor de anul trecut şi cea mai importantă din piaţa românească de retail de până acum. În prezent, Auchan România are în proprietate 70% din spaţiile reţelei sale de magazine, iar de administrarea acestora se ocupă Immochan. Compania a dezvoltat pe parcursul ultimilor trei ani şi două proiecte de anvergură: spaţiul comercial Auchan din Drumul Taberei (Bucureşti), inaugurat la finalul anului trecut, precum şi Coresi Shopping Resort din Braşov, deschis în martie 2015. Valoarea investiţiilor cumulate în cele două proiecte este de 120 de milioane de euro.

DE LA AVIAŢIE LA COMERŢ

„Unele lucruri s-au întâmplat fără să le planific prea mult“, povesteşte Diaconu, care s-a pregătit încă de mic copil pentru o meserie pe care nu o practică. Este pasionat de aviaţie şi şi-a dorit să fie pilot de avion. A construit în copilărie atât de multe machete încât a crezut că într-o zi va zbura şi el cu avionul; pentru a-şi împlini visul, a urmat latura militară a învăţământului, cu un parcurs tradiţional, începând cu liceul militar şi apoi cu academia de profil. Dar mama sa nu a fost de acord, la înscrierea la academie, să semneze un formular prin care statul român era absolvit de responsabilitate în cazul în care studentul sau aviatorul Tatian Diaconu ar fi păţit ceva. A mers totuşi la Academia Militară din Sibiu, dar pe ceea ce el însuşi numeşte „latura mai cuminte, cel puţin iniţial, academia trupelor de uscat“.

A ales apoi specializarea de paraşutişti, gândindu-se că dacă nu poate să piloteze un avion, mai întâi se urcă în el şi apoi vede ce se mai poate face. „Intrat la academie, mă vedeam deja cu bastonul de mareşal în raniţă şi n-am reuşit să-l iau decât pe cel de sublocotenent, la terminarea academiei. Viaţa m-a împins, oarecum, să părăsesc România, dar nu într-un stil clasic, cum o fac cei mai mulţi.“ A hotărât să-şi urmeze soţia, plecată în Franţa într-un proiect profesional personal. Momentul, pe care îl consideră cel mai complicat din întreaga sa carieră, a însemnat „o ruptură considerabilă pentru mine; fusesem oarecum un produs al armatei române şi o făcusem din pasiune. Vreo 3-4 luni chiar îmi părea rău după ceea ce lăsasem în urmă. Dar până la urmă a fost o decizie asumată, iar acum, privind în urmă, sunt sigur că a fost bună. Dar la acel moment a fost greu de luat şi digerarea ei a durat mult.“

A ajuns în Franţa, în oraşul Le Havre, pe coasta Normandiei, în februarie 2002, într-un context stabil, pentru că soţia avea un loc de muncă, aveau locuinţă şi maşină, tot ce le trebuia; el însă nu avea o idee prea clară despre ce va urma. Într-o discuţie cu un prieten, înaintea plecării, a fost întrebat ce o să facă în Franţa. A răspuns franc că nu ştie, „dar până la urmă cât de complicat să fie acolo să nu mă descurc?“.

Ulterior, după ce a trăit 2-3 ani în Franţa, răspunsul ar fi fost complet diferit. A descoperit uşor-uşor sistemul francez, care îşi proteja rezidenţii; cum la acel moment Uniunea Europeană nu includea şi ţara noastră, iar românii erau trataţi ca fiind extracomunitari, apăreau toate problemele de rigoare, având dificultăţi de pildă în obţinerea actelor. A căutat un loc de muncă, dar a descoperit repede că era foarte complicat să se angajeze, iar singura soluţie pentru a nu rămâne acasă drept soţul soţiei a fost să meargă la facultate; avea 26 de ani, dintre care cinci petrecuţi la academie şi „în niciun caz nu-mi mai ardea de facultate“. Acum spune că a fost una din deciziile majore luate, deşi iniţial a vrut să îşi echivaleze diploma de studii din ţară. Un decan i-a replicat că acest lucru nu este posibil, pentru că „voi, în România, cumpăraţi diplome“.

Nu avea argumente pentru a-l contrazice la acel moment şi s-a înscris la facultate, la tehnici de comerţ, sfătuit de un prieten întâlnit acolo, care i-a spus că i se potriveşte. Experienţa de student în Franţa i-a prins bine pentru că avea în preajmă colegi mai tineri, unul dintre ei cu aproape zece ani („diferenţă de vârstă destul de marcantă“), dar maturitatea i-a permis să înţeleagă diferenţa de mentalitate dintre generaţii şi să înveţe rapid franceza. Asta cu toate că la plecarea din România era încredinţat că ştie destul de bine limba.

A făcut doi ani de facultate, moment în care a primit prima diplomă, aşa cum permite sistemul francez, şi s-a întors, „într-un spirit de revanşă uşor oltenesc“, către persoana care refuzase iniţial să-i echivaleze studiile. I-a arătat rezultatele sale şi alţi doi ani de facultate i-au fost echivalaţi, fiind admis la master.