Cariera politica a lui C.V. Tudor a fost strans legata de evolutia democratiei din Romania. Atunci cand democratia a suferit mai tare, a stralucit mai mult Vadim.

Cu o enervare bine jucata, Corneliu Vadim Tudor a revenit la conducerea PRM cam in ultima clipa. O luna-doua daca mai statea sa lucreze la cartea despre ingeri, si unanimitatea de la Consiliul National ar fi fost mai degraba ostilitate. Multi dintre cei care ii mai canta inca osanale o fac pentru ca se tem.

Se tem de momentul in care vor fi si ei balacariti, asa cum, fatal, stiu ca le va veni randul fiecaruia. Slava & balacareala de tip Vadim inseamna un amestec de stalinism si canibalism, un model politic trist si depasit. Caci varful politic al lui Vadim a fost in anul 2000, cand era sa devina presedinte al Romaniei.

A fost, in acelasi timp, un moment de criza maxima a societatii romane, comparabil cu mineriada din anul precedent si cu cele din copilaria democratiei postdecembriste. Interesant e ca, intr-adevar, cariera politica a lui C.V. Tudor a fost strans legata de evolutia democratiei din Romania. Atunci cand democratia a suferit mai tare, a stralucit mai mult Vadim. Ofilirea "tribunului" coincide cu desteptarea populatiei si intarirea democratiei.

Teoria se verifica si acum. Cu doi-trei ani inainte de aderarea la Uniunea Europeana, in Romania a inceput, cu chiu, cu vai, sa se inchege o societate civila veritabila. Cu organizatii neguvernamentale vizibile, eficiente, care nu pot fi ignorate ba, mai mult, care incep sa devina forte importante ale societatii. Spre deosebire de cea mai mare parte a clasei politice, clasa liderilor de opinie din zona societatii civile a evoluat constant.

Pana si presa din Romania arata deja mai bine decat in anul trecut, chiar daca trece inca printr-o situatie confuza, inclusiv la capitolul identitatii patronilor, si mai are inca nevoie de timp ca sa se reaseze. Lucrul cel mai important insa e acela ca electoratul s-a maturizat foarte mult. In mod gresit, unii politicieni si unii analisti il considera imprevizibil.

Electoratul din Romania a trecut insa la un alt nivel. Asta si pentru ca nu mai inghite gogosi cu atata usurinta, oricine i le-ar vinde. Si de aceea, cota lui Vadim e in cadere libera. Principalul "merit" ii apartine lui insusi, trufiei sale, costumului sau alb, spumelor de la gura menite sa mascheze slabiciuni de personalitate, diferentei prea mari si tot mai vizibile intre spuse si facute si altor vini mai mult sau mai putin omenesti.

La caderea lui C.V. Tudor au contribuit din plin si alti factori, caci viata politica e complexa. El a fost ajutat din rasputeri sa greseasca de cei care erau ingrijorati, in 2000, de o ascensiune ce parea de neoprit. Atat de unii din spatele, stanga sau dreapta lui, cat si de altii din afara. Oricum, pentru Vadim, momentul 2000 a fost mai mult decat putea duce.

Nu avea cum sa mai creasca fara sa plesneasca, ca un balon umflat prea mult cu pompa. Iar daca n-a facut un "bum" rasunator atunci, face acum un fas ireversibil, la capatul a mai bine de un an de balbaieli care au tradat nesiguranta si frica. O imensa frica. Frica de luare la rost, dar mai ales frica de uitare, de nebagare in seama, de a muri inainte de a inchide definitiv ochii.

Caci importante nu mai sunt acum balacarerile lui Vadim, poantele de doi bani, circul ieftin si enervarile calculate ori ba, ci evidenta tot mai clara a apartenentei lui la un trecut de care ne vom aduce cu tot mai putina placere aminte. E o iesire din scena pe masura rolului de pana acum.

Cealalta iesire din scena a acestei perioade e cea a lui Iliescu. Mai demna, dar trista deopotriva. E drept, pe Ion Iliescu n-o sa-l auzim balacarindu-si vechii tovarasi. El nu va trece mai departe de infierarile aluzive, printre randuri, anonime, ambigue.

Si nu e vorba de curaj in cazul unuia si de lasitate in cazul celuilalt. Psihologii ar putea spune ca e foarte probabil ca lasitatea sa fie mai degraba a aceluia care face mai multe spume la gura. La Iliescu se citeste suferinta, durerea. El a trait toata viata din asta si pentru asta, cu urzeli, iesiri la rampa si retrageri strategice.

A pus, in felul lui, suflet in tot ceea ce a facut. Amurgul carierei politice a lui Iliescu nu e insa un loc al triumfului si sarbatorii, ci unul al gustului amar. Desi in forul lui interior se vedea un fel de Coposu al social-democratiei, el va ramane doar un Iliescu al PSD.

Fara sa-si fi dorit-o, Iliescu si Vadim parasesc scena impreuna. Nimic ilogic, intrucat vin din acelasi loc. Apartin aceleiasi perioade si reprezinta acelasi gen de politicieni, chiar daca s-au manifestat, de multe ori, diferit. Trecerea lor deoparte nu inseamna ca, automat, au ramas pe scena doar politicienii destepti, frumosi si curati.

Ci este doar o etapa a unui proces la capatul caruia scena politica din Romania are sansa sa fie mai clara, mai bine structurata si mai eficienta. Bazata mai mult pe doctrina. Partidele de lider tin mai mult de preistoria democratiei, cele bazate pe program tin de normalitate. Pentru ca nici alegatorii nu se mai uita atat de mult in gura politicienilor, ci in urma lor. Cei care doar bat campii nu lasa decat praf.

Asa incat iesirile de final ale lui Vadim nu trebuie sa ingrijoreze mai mult decat sa amuze. In cazul lui, nici macar nu e o drama umana la mijloc. Dar nici iesirea din convalescenta a lui Iliescu nu trebuie privita cu bucurie sau cu ingrijorare, ori de unde te-ai uita. Ambele evenimente fac parte dintr-un proces de schimbare. Natural sau ajutat, dar in orice caz necesar. Proces care, atentie, e in plina desfasurare! Si care ii va atinge si pe altii.