In oraselul in care am copilarit n-a venit niciodata circul. Asta pentru ca circul propriu-zis e o intreprindere prea serioasa, de dimensiuni prea mari pentru a-si permite luxul financiar de a se opri intr-un colt uitat de lume.

Balciul tragea intr-un camp de la marginea orasului si nu zabovea niciodata mai mult de doua saptamani.

Pasamite cam atat dura pana cand toti locuitorii incepeau sa se sature de oferta de-altminteri limitata: un carusel ("linghispir"), o masina la care-ti puteai masura forta pumnului, o cusca adapostind un leu fara dinti, un vagon cu "curiozitati" si - punctul culminant - un Zid al Mortii.

"Curiozitatile" din vagonul pictat in culori tipatoare erau trei: femeia cu barba, piticul si femeia fara oase. Femeia fara oase era ceea ce azi se numeste o contorsionista, capabila a-si innoda picioarele la ceafa si  multe alte celea, pricinuitoare de fantezii erotice.

Piticul era un biet suferind de nanism hipofizar, altminteri pus pe glume. Iar femeia cu barba era o femeie ca toate femeile, trecuta de menopauza, care descoperise ca e mai rentabil sa-ti lasi cele cateva fire de par sa-ti creasca in barba si sub nas, decat sa te chinuiesti sa le indepartezi, cum fac restul femeilor. De femeia cu barba mi-am amintit amintindu-mi de Zidul Mortii, iar de Zidul Mortii mi-am amintit amintindu-mi de Partidul Democrat.

Aidoma motociclistului de pe Zidul Mortii, PD este un partid care, pentru a nu se prabusi (in sondaje), e nevoit sa se miste din ce in ce mai repede, in cercuri din ce in ce mai largi, la o adica dandu-se chiar peste cap, schimbandu-si doctrina. Constatarea nu e rautate - cum ati putea crede -, ci o observatie mai degraba stiintifica - in masura in care Stiintele Politice pot fi considerate o stiinta. Si asta pentru ca PD a fost si a ramas - in ciuda "longevitatii" - un partid tanar, cel putin dupa standardele politologice. Ba, am putea spune, de la perioada Petre Roman pana in prezent a continuat sa intinereasca, riscand in ultima vreme sa dea chiar in mintea copiilor.

Conform definitiilor clasice, un partid "tanar" e un partid cu un grad scazut de institutionalizare, bazat in primul rand pe carisma liderului. Schimbarea liderului, care de obicei marcheaza trecerea spre "maturitate" a partidului, in cazul PD a constat in inlocuirea unei carisme cu alta, adaptata unui segment electoral mai extins. Nici Boc, nici Videanu si nici Blaga nu-si fac iluzii in acest sens: toti sunt pe deplin constienti ca soarta PD e inextricabil legata de cea a presedintelui Basescu. Refuzand sa-si ucida (la modul simbolic, fireste) tatal, democratii s-au lasat sedusi de mitul tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte.

Pentru moment, viata ar parea sa le dea dreptate. Multumita lui Basescu, democratii au continuat sa se "miste", calcand acceleratia de fiecare data cand partidul parea sa piarda din viteza, iar lumea ii priveste, vrajita, in continuare. Basescu, insa, nu (mai) crede in basme. Fara a beneficia de un doctorat in Stiinte Politice, precum Boc, intelege perfect ca, pentru a supravietui pe termen lung, un partid nu poate apasa la nesfarsit pe acceleratie.

Fara a-i fi citit, bunaoara, pe Philip Selznick sau Angelo Panebianco, presedintele i-a oferit partidului o ideologie (populara), o baza sociala si un asa-numit "teren de vanatoare" - toate demersurile avand un singur scop: transformarea partidului intr-o institutie de sine statatoare, capabila sa "umble" de una singura. Democratii s-au lasat, insa, sedusi de betia vitezei si nu dau semne de maturizare. In fata unei asemenea atitudini, se impun masuri radicale. De exemplu, fortarea unui proiect rapid de unificare PD-PNL, in termen de sase luni.

A-ti imagina ca un partid precum PNL, care, din varii motive (istorice, conjuncturale, penetrare/difuziune in teritoriu etc.), e matur/institutionalizat, se va lasa inghitit fara sa cracneasca de catre un partid aflat inca la faza acneii juvenile, e o iluzie in care nu poate crede nici macar Emil Boc. Ar fi ca si cum i-ai cere femeii cu barba - o femeie serioasa si normala, de-altminteri - sa se aburce pe motocicleta si sa-i dea bice pe Zidul Mortii.

Mai raman, asadar, in picioare, doar doua variante: fie demersul PD se termina "in coada de peste" (n-ar fi pentru prima oara), dar partidul se alege cu un plus de imagine in fata PNL ("noi am vrut, am fost generosi, dar ei au strambat din nas"); fie din PNL se rup halci masive care migreaza spre PD, in speranta unui castig pe termen scurt. De-o fi una, de-o fi alta, s-ar parea ca PD s-a pozitionat "win-win", neavand decat de castigat, prin maturizare.

Asa o fi? De buna seama, presedintele nu e tatar - cum a insinuat, intr-un moment de tip H2O, Adrian Severin -, dar Emil Boc de-as fi, m-as teme de el cum m-as teme de grecii care-ti fac daruri. Si asta pentru ca presedintele "de iure" al PD indeplineste pentru moment functia unui paleativ, harazit a tine asternutul cald in absenta razboinicului plecat, sa zicem, la cruciade.

Cand revine, Traian Basescu vrea sa gaseasca, in locul PD-ului "lasat pe mana" lui Boc, un partid lipsit de "cosuri", capabil sa faca fata, de unul singur, deopotriva provocarilor politicii nationale si europene. Pentru asta ii trebuie un partid matur, institutionalizat - pe scurt, un partid care sa nu mai depinda de lideri.

Ceea ce, trebuie sa recunoastem, e - cel putin in aparenta - un paradox. Medicii sustin ca, in fata unui paradox, creierul emite pe encefalograma o unda mai ciudata, botezata, sec, N-400. Calugarii budisti ii zic intrebari de tip "koan". Calugarii ortodocsi isihasti, obisnuiti cu rugaciunea inimii, nu-i zic nicicum. Noi, astialalti, ii zicem Traian Basescu si invatam sa aplaudam cu o singura palma.