Beatrice Daniş, BrandTailors: Despre admiraţie, o altfel de opinie

Trăim vremuri complicate. În care produse 101% de marketing câştigă alegeri şi ţin cuvântări înflăcărate silabisite pe prompter. În care cei inteligenţi şi muncitori sunt năimiţi să ţină şi să menţină faima celor şmecheri. În care echipele se construiesc asemeni coloniilor de animale marine, în simboze de interese meschine.

În acest context aş vrea să amintesc două demersuri interesante. Unul este al jurnaliştilor Alister Doyle şi Paul Salopek, care au pus la punct o unitate de măsură aparte. Se cheamă "jolie", după numele Angelinei Jolie, şi măsoară valoarea ajutorului internaţional pe care îl primeşte o cauză oarecare în momentul în care aceasta se bucură de atenţia unei vedete. Un exemplu este grăitor: refugiaţii din Darfur, care au beneficiat de bunele oficii ale actriţei, au primit, în 2005, 300 de dolari/persoană, în timp ce năpăstuiţii din Republica Democratică Congo, care nu au avut nicio susţinere de top, au primit 11 dolari/persoană. Angelina Jolie s-a dedicat cauzei celor din Darfur cu pasiune, dar, până la urmă, demersul a avut succes pentru că actriţa este cine este.

Un pas în plus faţă de demersul celor doi a fost făcut de Ethan Zuckermann, directorul MIT Center for Civic Media, care propune o unitate de măsură a atenţiei de care se bucură cineva în media internaţionale. Se cheamă "kardashian", şi este ispirat de, aţi ghicit, celebra Kim Kardashian. Un kardashian este procentul pe care diva în cauză, altfel lipsită complet de orice talente muzicale, actoriceşti sau creative, se bucură în media, pe internet, în conversaţii şi schimburi de opinii. Zuckermann a folosit Google Insight, care poate compara căutări diferite. Într-un an de zile Angelina Jolie a performat cam la 0,35 kardashieni de vestita KK, iar o cauză nobilă, aşa cum este combaterea foametei în Somalia, chiar mai puţin, cam 0,01 kardashieni.

În perioada analizată de Zuckermann cineva a învins-o, totuşi, pe KK; este vorba de Joseph Kony, şeful unui grup de gherilă din Uganda, vinovat de crime împotriva umanităţii, care în martie 2012 a fost eroul unui documentar de 30 de minute despre modul în care s-a folosit de copii în războiul său personal cu lumea. Difuzat pe Vimeo şi YouTube, documentarul l-a adus pe Kony la 7,7 kardashieni. Tot ce am înşirat până aici poate părea o copilărie, dar este, de fapt, oglinda lumii în care trăim; nu fără rost vă spun că altcineva a sugerat nanoBieber-ul ca unitate de măsură. Dacă KK înseamnă 1 şi 0,35 kardashieni înseamnă Angelina Jolie, înseamnă că dacă m-aş bucura de 0,001 kardashieni, aş avea o bătrâneţe liniştită (o măsurătoare pe care n-am făcut-o şi pe care nici nu o să o fac). Iar în cazul în care combaterea foametei din Africa şi-ar găsi în KK o susţinătoare, atunci fiecare flămând ar primi, respectând proporţiile, peste 5.500 de dolari într-un an, sumă care ar rezolva definitiv problema şi care i-ar oferi şi minunatei dive, în sfârşit, un rost pe lumea asta.

Să facem acum un salt în timp. Cu mai mult de un deceniu în urmă, o importantă companie de consultanţă a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat că majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile în cât mai multe domenii, completate cu calităţi fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, în valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolviseră cele mai bune universităţi şi erau grozav de bine plătite, companie care se mândrea, cel mai mult şi mai mult, cu minţile sale.

Astăzi este aproape uitată, se numea Enron. Fostul director executiv de la Enron, Jeffrey Skilling, îşi rezuma puterea astfel: "Tot ceea ce contează sunt banii (...) cu bani cumperi loialitate. Nicio emoţie nu este mai importantă decât banii. Cu asta obţii performanţă". Bazându-se şi pe astfel de credinţe, Enron a fost puternică şi admirată: şase ani la rând a fost categorisită una din cele mai inovatoare companii în topul Fortune, New York Times credea că este un model pentru noua cultură a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top ai anului 2000.

Nici Kim Kardashian şi nici Jeffrey Skilling sau Kenneth Lay nu au conştientizat, fiecare la momentul potrivit, povara admiraţiei celorlalţi şi ce înseamnă cu adevărat asta; pare să o facă Angelina Jolie, asta în cazul în care nu vorbim, în cazul ei, de marketeri mai abili.

Admiraţia ca povară, iată o temă de gândire de care ne despart doar 0,001 kardashieni.