Ganditi-va doar la decembrie ‘89. Sau la ultimele alegeri. Iar daca este sa cautam explicatii logice, riscam sa ne pierdem timpul degeaba. Putem arata cu degetul intr-o directie sau alta, dar modalitatea prin care aceste franturi cauzale se combina intr-un efect urias ramane de nepatruns. Nu e nevoie sa fii Lucian Blaga pentru a nu strivi corola de minuni a lumii si a nu ucide cu mintea tainele ce te-nconjoara. E suficient sa fii roman, pentru a fi protejat de astfel de asasinate.

Bunaoara, acum. In urma cu doar doua saptamani, unificarea PNL-PD sub palarie populara parea aproape un fapt consumat. Desenul in linii mari fusese trasat, actorii isi cunosteau replicile - restul parea sa fie doar o chestiune de detalii. Ei bine, taman in aceste detalii si-a bagat Miorita coada. Sondajele care te crediteaza cu simpatia a 66-69% din electorat iti pot foarte usor suci mintile.

Atat liberalii cat si democratii au realizat brusc ca pot ravni la mai mult. In definitiv, calculul, pe hartie, e simplu. De ce sa te multumesti cu o fuziune care iti poate aduce, pe termen mediu, un scor electoral de 40-45% si te forteaza, implicit, sa alternezi la putere cu PSD, cand poti, mult mai elegant, pastra placinta "in familie"?

Mai mult: in momentul de fata, si li-beralii si democratii sunt intens curtati de catre omologii europeni care - la fel ca si popularii - au toate motivele sa-si intareasca pozitia in perspectiva alegerilor europene din 2008. Bietii lideri liberali si democrati se gasesc astazi in situatia magarului lui Buridan, mort de foame intre doua capite de fan situate la distanta egala.

Ce sa alegi? Si-atunci, in buna traditie mioritica, ceea ce nu se poate decide trebuie amanat. Inca dinaintea congresului PNL premierul Tariceanu a anuntat ca proiectul fuziunii nu reprezinta o prioritate majora, Emil Boc a lasat, tot prin presa, sa se inteleaga acelasi lucru, iar daca-l intrebati pe Traian Basescu, nici el nu se simte prea bine.

Noul plan, sugerat discret, ca-n bancurile cu militieni, de catre Societatea Academica Romana, arata astfel: PNL si PD urmeaza sa-si intareasca pozitiile in preferintele electoratului, be-neficiind din plin de "un an de miere". Daca toate lucrurile merg bine, ambele formatiuni politice ar putea spera la o "halca" relativ consistenta din votul popular - probabil, undeva intre 25 si 35%.

Atunci, adica prin 2006-2007, ar putea incepe - la inceput discret, apoi din ce in ce mai agresiv - jocul pasatului pisicii moarte dintr-o ograda intr-alta. In atari conditii, alegerile din 2008 ne vor prezenta doua formatiuni "rivale", PNL si PD, intre care electoratul va trebui sa decida. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi, tot ai "nostri" ar urma sa ramana la guvernare. Iar daca lucrurile nu merg bine, ne-ntoarcem, ca la sotron, in casuta numarul 1 - proiectul de fuziune, ca doara nimeni n-a ars corabiile.

Pentru ca peisajul sa fie, insa, complet, e totusi nevoie de un partid popular. Cin’ sa fie? Cin’ sa fie? Aici e-aici. Parlamentarii sindicalisti-peremisti, care si-au manifestat deja intentia de a adera la un partid popular, sunt o placinta apetisanta, dar prea fierbinte pentru papilele gustative ale unui partid precum PNTCD, a carui ultima reduta a ajuns - stie si Ciuhandu - verticalitatea morala.

De aici si ultimele sofisme ale presedintelui taranist, legate de apartenenta politica a deputatilor sindicalisti. De aici si ultimele scenarii din targ, conform carora franturi din PSD, conduse de Ioan Rus, dimpreuna cu franturi din PD, conduse de Cozmin Gusa, ar urma sa formeze un partid popular care nu exista, dar care va fi, prin forta lucrurilor, nascut deja parlamentar. Ca interesul in aceasta directie e mare o dovedeste si initiativa lui Virgil Magureanu de a crea un soi de grup de sustinere a aparitiei unui partid popular. Gheorghe Ciuhandu de-as fi, mi-as verifica mai intai portofelul.

Personal, sunt, insa, mai optimist decat eram in urma cu doua saptamani. In primul rand, pentru ca, daca Virgil Magureanu e intr-atat de interesat de "po-pulari", e semn bun. Omul asta, la fel ca si ciorile in Africa, n-apare decat atunci cand sunt elefanti in zona. Sau, cum ar zice americanii: daca harciogul iese din gaura cu fata catre rasarit, e semn ca iarna va fi scurta.

In al doilea rand, sunt optimist pentru ca, vazand atata amar de reflectoare mediatice atintite asupra-le, taranistii vor deveni, intr-un sfarsit, constienti de menirea si rolul pe care-l au in desenarea viitoarei Romanii europene. In fine, dar nu in cele din urma, sunt optimist pentru ca sunt roman. Si, prin urmare, am fost condamnat la noroc. Sa fie primit.