Undeva la sfarsitul deceniului opt un proprietar de companie aeriana privea cinci adolescenti care tocmai inchiriasera un avion. Si, firesc, Lou Pearlman s-a intrebat cum de cinci copii isi pot permite un jet privat (cu un zambet amar, nu ma pot abtine sa nu adaug ca ultimii care si-au mai permis un jet privat se pare ca au fost stabii industriei auto din Detroit, sigur va aduceti aminte povestea). Copii din istorioara erau membrii formatiei “New Kids on the Block” si, afland asta, Pearlman a fost strabatut de un fior antreprenorial: in fond cat de greu poate fi sa iei niste flacaiasi frumusei, sa-i inveti sa cante si sa danseze si sa le dai drumul pe piata?

Nu prea greu, se pare, pentru ca Pearlman, un ins fara talent muzical si fara experienta in industria muzicala a creat grupuri sau artisti care au vandut peste 160 de milioane de albume in intreaga lume. Este vorba, printre multi altii, de Backstreet Boys, ‘Nsync sau Aaron Carter (ultimul habar n-am cine este, dar primele doua nume le tin minte pentru ca m-au enervat destul la un moment dat sau altul al vietii mele). Capitalist complet, Pearlman cochetase, inainte de muzica, cu industria aviatica, incercand sa puna la punct o afacere cu dirijabile.

Aproape toate formatiile si artistii cu care a lucrat l-au actionat in justitie pentru variate forme de frauda, dar finalul carierei sale a fost grabit de schema Ponzi pe care a condus-o in jur de doua decenii, cu o valoare de 300 de milioane de dolari. Anul trecut a primit o pedeapsa de 25 de ani de inchisoare, dar nu aceasta e morala istorioarei. M-am gandit la Pearlman si la bancul de mai sus la finele reuniunii G8 de saptamana trecuta, reuniune in care o ceata de adolescenti, New Kids on Too Many Blocks, zisi si liderii lumii capitaliste, au discutat despre criza economica si schimbarile climatice si despre foametea mondiala.

O reuniune cat se poate de completa, daca e sa o judecam dupa rezultate: foametea mondiala va fi combatuta cu 20 de miliarde de dolari ce vor fi investiti in agricultura tarilor in curs de dezvoltare (chiar crescuta de la 15 miliarde, cat s-a vorbit initial, tot e un fleac de suma intr-o lume care a capatat boala numerelor de-a dreptul mari); Barack Obama si Nicolas Sarkozy au simtit stimulusul frumusetii feminine braziliene; cu o logica impecabila, acelasi Obama a pledat pentru reducerea numarului de astfel de intalniri pentru ca “nu are sens sa credem ca aceste institutii pot gestiona intr-o maniera corecta numeroasele schimbari survenite in ultimele decenii”.

Ce mai era?...a, criza economica! Pai “economia mondiala inca se confrunta cu riscuri semnificative si ar putea avea in continuare nevoie de sprijin”, conform declaratiei finale. Adica nu o sa ni se intample nimic bun, acesta fiind eufemismul de la “suntem in pericol sa ne ia naiba”, si ar trebui sa ne descurcam fiecare pe cont propriu. Abili si vizionari, politicienii romani par sa fi inteles aceasta inca din perioada in care insi ca Gordon Brown isi erodau capitalul politic in planuri de stimulare a economiei in valoare de multe sute de miliarde. Asemeni lui Pearlman, sefii G8 tot imita actiuni, sunt ceea ce se cheama niste fast followers, numai ca isi tot imita propriile actiuni.

Si, daca in cazul lui Pearlman fiecare formatie nou lansata a adus numai jumatate din veniturile realizate de precedenta, aceasta ca o consecinta a “uzurii” publicului, politicienii lumii din ce in ce mai putina speranta (va amintiti cum privea lumea reuniunea din primavara a G8?). Si in conditiile acestea, cu liderii lumii absorbiti mai degraba de farmecul feminin decat de problemele economiei mondiale, ar mai putea, oare, sa se termine toate acestea? Si cand? O opinie categorica am intalnit la Robert Reich, slujbas in trei administratii americane si autor a 12 carti pe teme de economie. El crede ca niciodata si ca dezbaterile legate de evolutia crizei, de forma pe care o are aceasta, in V, in U sau in W sunt fara rost.

Avem de-a face cu un X de la capatul drumului. Economia, crede Reich, asa cum s-a dezvoltat in ultimele decenii - consumism, castiguri plafonate, creditare in crestere, lipsa de respect pentru mediu - nu mai poate continua si solutia este o noua economie. Sigur ca opinia lui Reich, cu care personal rezonez 100%, poate parea filozofie ieftina si teorie lipsita de pragmatism, iar adevaratele solutii sunt reluarea creditarii, cheltuielile cu infrastructura, programele de reinnoire a parcului auto, curatarea bancilor de activele neperformante si, daca nu s-o putea si nu s-o putea, poate si reducerea cheltuielilor bugetare, a birocratiei si aparatului functionaresc. Dar am, pentru toate acestea, cel mai puternic contraargument: avem ceva in noi care enerveaza cumplit pe cineva.