A m deschis azi FB-ul cu postarea unei persoane din networkul pe care îl frecventez cu interes. Un profesor care sintetiza, cumva, munca sa de-a lungul anului şcolar pe care l-a încheiat. Mi-a atins o coardă sensibilă, ştiam că nu mă poate lăsa indiferentă părerea exprimată a unui dascăl de vocaţie, nu doar pasionat de materia pe care o predă elevilor săi. A vorbit despre lipsa de empatie a copiilor noştri, a unei generaţii care, peste vreme, o să conducă oameni şi ţara asta a noastră. În paralel mă aflu în diverse stadii de analiză şi intervenţie în proiectele de transformare organizaţională, sau individuală, în care sunt implicată. Şi pentru că nicio relaţie interumană nu mă lasă impasibilă, ci mă inspiră, m-am apucat de scris.

Om cu om se clădeşte! O societate, o comunitate, o organizaţie, o echipă. Toate aceste formulări se nasc din capacitatea noastră de a genera încredere. Unii în alţii. Acest schimb necesar de emoţie care consolidează. Când ea lipseşte, orice construcţie relaţională se fragilizează până la fracturare. O mai găsim, mai ales în ultima vreme, bine simulată. Facem „fake good”, cum spunem noi cei care evaluăm comportamente, de dragul de a nu dezamăgi, de frică, pentru a traversa situaţii limită etc. Mereu există o scuză. Mă întorc la subiect împărtăşind şi ceea ce mi-a relevat, tot astăzi, situaţia relatată de o altă persoană într-un alt context de business. Oamenii nu ştiu, nu înţeleg, nu le este clar, dar nici nu au cu cine discuta despre toate aceste aspecte care le deteriorează modul de a gândi şi acţiona. Pentru că alţi oameni, sau poate chiar ei înşişi, nu generează aceste contexte în care să se vorbească explicit detaliile care pot face diferenţa. Am menţionat  de curând într-o postare pe LinkedIn despre faptul că postpandemie am rămas paralizaţi între „a şti” şi „a opera” cu ceea ce ştim.

Lipsa de timp este scuza eternă pentru a amâna acţiunea, uneori chiar şi la nivelul minţii, ca intenţie. Tot în acest sens, mă aflam săptămâna trecută în mijlocul unei echipe manageriale, într-o sesiune de team coaching, operând cu conceptele în situaţiile lor concrete de lucru. Am sesizat o diferenţă de percepţie verbalizată astfel: „Ce înţelegeţi voi prin...?” Opozabilitatea mi-a deschis ochii asupra modului neclar în care operau, sau încercau să opereze, membrii echipei. Când s-ar fi discutat aceste elemente dacă nu s-ar fi aflat în această sesiune, am întrebat? Nu ştim, nu s-ar fi discutat, pentru că nu avem timp. Şi atunci cum s-ar fi formulat efortul comun? Cele mai multe dintre contextele de lucru analizate relevă un model de performanţă individuală împletită cu un management directiv. Cineva decide şi ceilalţi execută cât pot de bine fiecare în parte. În cel mai fericit caz. Niciodată, sau doar întâmplător, când contextul este favorabil, împreună.

În modul în care văd eu lucrurile, coeziunea, alinierea în gândire şi emoţii, este un factor atitudinal determinant în reuşita oricăror demersuri.

Ce tip de emoţii generăm, asta e o altă discuţie. Cu ce fel de oameni simţi că vrei să te asociezi, cine te inspiră, ce te determină să acţionezi, cum o faci, sunt formule prin care poţi să-ţi autoevaluezi potenţialul de reuşită, performanţa individuală în rolul de contribuitor la performanţa comună. Aşa cum frumos a ilustrat John Whitmore prin „Curba performanţei”, bine-cunoscută celor cu care am lucrat şi lucrez, relaţiile interdependente sunt cele care asigură maximizarea potenţialui echipei.

La baza acestora este ingredientul încrederii. Cum se probează aceasta în timp ţine de grija cu care ne purtăm unii cu alţii, de timpul pe care ni-l acordăm unii altora, de discuţiile bazate pe dorinţa de a afla, nu pe prejudecăţi şi scopul de a compara şi critica. Suntem împreună atunci când liniştea minţii construieşte poduri durabile între membrii unei comunităţi profesionale sau de orice altă natură. Potenţialul oamenilor, subiectul mereu drag mie, înfloreşte în medii prielnice sau este încuiat de comportamente limitative şi rămâne nefructificat în acţiunile noastre. Treaba liderului este să creeze aceste contexte, să-şi cunoască oamenii şi interlocutorii, să rămână curios şi bine intenţionat în demersurile sale pentru a putea personaliza cadrul, astfel încât oamenii şi echipele să înflorească şi să genereze performanţă. Pentru cei care nu au timp de astfel de lucruri tot ce am enumerat mai sus sunt doar elementele unei poveşti. La sfârşitul sesiunii cu liderul menţionat mai devreme, am analizat scurt şi am tras împreună concluzia că mai mult de 25% din timpul său de muncă din această săptămână era dedicat întâlnirilor individuale cu oamenii de la care avea nevoie să colecteze date, să le înţeleagă modul de gândire, nevoile, să-i cunoască mai bine. Am mai scris despre necesitatea de a dedica 30% din timpul nostru interacţiunii cu oamenii de la care aşteptăm rezultate. Omul real şi profund implicat în relaţiile sale cu coechipierii are multiple pârghii de acţiune care îi vor aduce reuşita, ca să nu mai spun şi ce bagaj de emoţii frumoase îşi creează. Rămânem în mintea oamenilor prin emoţiile pe care aceştia le simt în relaţia cu noi. Trăieşti frumos, dai energie, bucurie, inspiri. Trăieşti frică, imprimi rigiditate, îngrijorare, stres.

Avem mereu de făcut alegeri. Sau cum spune o vorbă din bătrâni, culegem ce am semănat.   

Mihaela Feodorof este Executive Coach şi Business Consultant, Performanceway