IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Oamenii vorbesc despre egalitate numai uitându-se în sus, aproape niciodată în jos, dar egalitatea nu are nici o legătură cu sus sau cu jos, ci cu sinele. Când ştii cât eşti, cine eşti, ce poţi, este foarte uşor să fii egal cu oricine vrei să fii egal. Doar atunci când vrei să fii mai egal decât este cazul în raport cu cineva devii inegal şi apar conflictele datorate poziţionării. Egalitatea se face în raport cu sinele şi cu potenţialul, mai exact cu efortul pe care fiecare îl depune pentru a-şi atinge potenţialul, nicidecum în raport cu ceilalţi, indiferent cât de drept sau de nedrept este contextul care se transformă în câmp de bătălie pentru egalitate. Egalitatea poate exista doar în interior, ea nu poate exista în exterior. În interior, în relaţia cu sinele, preocuparea pentru egalitate produce înţelepciune şi dezvoltare, iar în exterior, în relaţia cu ceilalţi, produce cel puţin blocaje, dar mai ales conflicte în majoritatea cazurilor.

 Două exemple frecvente de poziţionare greşită (sau, mai corect spus, conflictuală), în aşteptările de egalitate, sunt cele dintre copii şi părinţi sau cele dintre subordonaţi şi şefi. Mecanismul din spate este mereu acelaşi: dacă tu poţi, de ce eu nu pot? Sau: dacă ţie ţi se cuvine, atunci mi se cuvine şi mie.

 Am văzut recent filmul Still Alice (pentru care Julianne Moore a luat anul acesta Oscarul) şi, în film, mama încerca să îşi convingă fiica să meargă să studieze la colegiu, oarecum folosindu-se de faptul (de vulnerabilitatea) că fiica îşi ştia mama recent diagnosticată cu Alzheimer. Fiica îi dă replica mamei: „Nu e echitabil să te foloseşti de argumentul ăsta (boala) ca să mă determini acum să fac tot ce vrei tu“. Iar mama îi răspunde ferm, citeţ şi netulburată: „Este echitabil, sunt mama ta“.

 Niciun cuvânt în plus.

 Schimbul de replici este foarte senin, poate trece neobservat, dar conţine în el mecanismul cel mai corect de poziţionare. Dacă mama ar fi încercat să explice că nu se foloseşte de argumente în mod clar ar fi intrat într-o conversaţie conflictuală fără sfârşit. Nu cuvintele în sine contează, ci seninătatea celui care îşi ştie locul şi ştie cum să facă loc, în mod potrivit, şi celuilalt. Aceleaşi cuvinte spuse isteric, cu disperarea omului neînţeles care nu mai ştie ce să facă ca să îşi impună punctul de vedere, ar fi stârnit cu siguranţă conflict.

Problema în poziţionare este că, deşi conflictele sunt mai degrabă stârnite de cei poziţionaţi inferior (conceptele „superior“ / „inferior“ sunt doar percepţii), ele pot fi prevenite sau soluţionate doar de cei care percep că au o poziţie oarecum privilegiată faţă de ceilalţi. E greu ca cineva care percepe inferioritate să aibă şi forţa de a se muta către egalitate, dar cel care percepe percepţia de inferioritate a altuia ar trebui să aibă măiestria de a-l aşeza corect în relaţie. Măiestria de a şti să faci loc celorlalţi în jurul tău, măiestria de a şti şi de a împărţi roluri, măiestria de a fi egal cu sinele este singura unealtă care poate soluţiona conflicte. Această măiestrie se realizează în timp în special prin consideraţie pentru ceilalţi, prin empatie, prin validarea a ceea ce au nevoie ceilalţi să le fie validat.

Deloc simplu, nici în vorbă, dar mai ales în fapte.

Copiii vor lucruri asemeni părinţilor neavând habar care este drumul până la acele lucruri. Câţi ani de experienţe, de încercări şi de greşeli le-au trebuit părinţilor până când au obţinut ceea ce au şi ceea ce ştiu? Cât şi ce au pierdut până când au reuşit să aibă ceea ce au? Deloc uşor exerciţiul, aproape totdeauna imposibil de făcut şi nu pentru că ar fi greu, ci doar pentru că a avea consideraţie se întâmplă în timp, în urma experienţelor proprii.

Subordonaţii doresc beneficii şi privilegii asemeni şefilor, ignorând drumul care este de parcurs până la statutul care privilegiază. Vor libertăţi şi recompense egale cu ale celor care îi conduc şi nu înţeleg că libertatea şi recompensele sunt efecte care vin la pachet cu o mare responsabilitate. Desigur, există şi părinţi abuzivi şi şefi abuzivi, dar nu la ei mă refer, ci la normalitate: la oamenii bine intenţionaţi care performează, la copiii care învaţă bine sau foarte bine şi care cad pradă ispitei cu egalitatea. Aşezarea corectă a oamenilor în locurile lor este responsabilitatea celor cu loc privilegiat, doar ei au puterea şi forţa să arate celorlalţi unde le este locul. O pot face creând echitate şi echilibru sau agresiv generând conflicte.