MOTTO: "- Explica-te!"
"- Ma tem ca nu pot, domnule", raspunse Alice, "pentru ca, vedeti dumneavoastra, eu nu sunt eu insami."
 "- Nu inteleg", spuse Omida.
"- Mi-e teama ca nu pot fii mai limpede", raspunse Alice, foarte politicoasa, "caci din capul locului nu ma pot intelege; si, fiind ba mare ba mica pe parcursul unei singure zile, este foarte confuzant."  (Aventurile lui Alice in Tara Minunilor) 

Uneori, ma rasfat cu gandul ca politicienii romani ma chiar citesc. Ba, mai mult, ca ma si baga in seama. In ultimele saptamani atrageam atentia asupra unei situatii alarmante: ramasesera doar cateva luni pana cand primii europarlamentari romani urmau sa ia drumul Strasbourgului si nici un partid nu avea criterii clare de nominalizare a acestora. De cateva zile, insa, situatia s-a schimbat. Atat PSD cat si PNL au anuntat ca parlamentarii lor vor urma cursuri intensive alaturi de colegii europeni, socialisti, respectiv liberali, tocmai pentru a se familiariza cu sistemul de lucru al Parlamentului European si a putea contribui efectiv la formarea unei retele romanesti de influenta. E un inceput care se cuvine salutat, dar inca nu e destul. Oricat de puternica ar fi vocea celor 35 de europarlamentari romani, pentru a se face ascultata, ea trebuie mai intai sa spuna ceva. Sa aiba o pozitie relativ coerenta vis-à-vis de viitorul acestei Europe.

Pe Ghita, aflat pe muntele celalalt, il intereseaza daca ii-s oile-n rapa sau nu. Or, sub acest aspect, noi inca nu suntem capabili a ne debarasa de fascinantul model american. Haulim doar cat sa ne auzim ecoul. Situatia in Tara Minunilor sta, insa, taman pe dos. In oglinda. In caz de urgente, americanii suna "911", europenii (inclusiv romanii de cateva saptamani), "112". Cam asa se termina partea a doua a serialului, de saptamana trecuta. Pe plan simbolic, americanii merg de la mare la mic, europenii, de la unu la multiplu ("doi", la vechii greci, era expresia multiplului, dupa care incepea infinitul). Paralelismul "de-a-ndoaselea" nu se opreste aici. Daca este sa ne intoarcem la inceputuri, americanii, pentru a deveni cu adevarat americani, a trebuit sa se rupa de sub stapanirea britanica, intr-o miscare centrifuga in care si-au proclamat diferenta, negand o descendenta altminteri cat se poate de limpede. In replica, pentru a aparea pe scena politica internationala drept Europa, europenii s-au vazut nevoiti sa treaca peste o puzderie de diferente (si diferendumuri) cat se poate de concrete, afirmand o identitate aflata de cele mai multe ori sub semnul intrebarii. Miscarea a fost si ramane centripeta, accentuand asemanarile si varand sub pres deosebirile.

Ba mai departe: inceputurile americane au fost brutale si au stat sub semnul unei revolutii eliberatoare a carei ideologie a fost trasata de catre o mana de vizionari. Inceputurile Europei, in schimb, se pierd in negura vremurilor. Cand si cu cine a inceput, de fapt, constructia europeana? Cu William Penn  ("An Essay Towards the Present and Future Peace of Europe, by the Establishment of a European Dyet, Parliament, or Estates") in 1693 sau cu Abbe de Saint-Pierre in 1712 ("Memoires pour rendre la paix perpetuelle en Europe")? Chiar si geografic vorbind, granitele Statelor Unite au fost, de la bun inceput, relativ clare: la nord Marile Lacuri, in est si in vest, oceanele; singura granita incerta, cea de sud, a necesitat cateva razboaie "lamuritoare". Europa, in schimb, e ceva aidoma timpului la Prea Fericitul Augustin - "daca nu ma-ntrebi, stiu; daca ma-ntrebi, nu mai stiu." Unde incepe si unde se termina Europa? - iata o intrebare la care nimeni nu a putut oferi un raspuns limpede de-a lungul veacurilor. Depinde de cine si cand intrebi. Asa se face ca echipa de fotbal a Israelului joaca in Campionatul European, iar Turcia isi asteapta, nerabdatoare, inceperea negocierilor de integrare in Uniune. 

Despre factorul "limba" ce sa mai vorbim? Singurul concurent serios al englezei pe Noul Continent, olandeza, a depus, la propriu si la figurat, armele in 1664, lasand in urma doar un tutun de pipa - si acela din ce in ce mai greu de gasit in mall-urile americane. Si-apoi a fost soarta, careia unii ii spun pana-n ziua de azi, pentru cine are urechi de auzit, orbirea politicului de catre economic: vanzarea Louisianei si a Alaskai, fara de care internetul putea vorbi o alta limba. Intr-atat de confortabil s-au simtit noii pioneri in limba engleza, incat nici macar nu s-au mai ostenit sa o treaca in Constitutie drept limba nationala - o scapare de care inca profita, pe buna dreptate, din plin, minoritatea hispanica. (In treacat fie spus, pe marginea terenului isi face incalzirea o alta inca-minoritate - cea chineza.) In Europa, insa, exista deja vreo 25 de limbi recunoscute oficial (iar numarul continua sa creasca - vezi Carta Limbilor Minoritare) dintre care nici una nu are de gand sa capituleze fara lupta.

"Daca asta nu e Turnul Babel, ce e?", se vor fi intreband euroscepticii. "Postmodernism", ar putea raspunde euro-optimistii, fara macar sa stie exact despre ce vorbesc - pentru ca atunci cand nu mai esti in stare nici macar sa "dai un nume", precum Adam, multumindu-te cu un prefix de genul "post", criza este deja calare pe tine. Si este. Nu doar peste Europa sau America, ci peste intreaga lume, China y compris.

Postmodernismul n-are cap si n-are coada. Criza, insa - ne-nvata vechii greci - reprezinta o oportunitate - "krisis" la Hippocrates era momentul in care boala te ducea ori la bal ori la spital - este "krinein", momentul judecatii, pardon, de valoare. Iar Holderlin, poetul preferat al lui Heidegger, spunea ca acolo unde-i pericol e si salvare. Nu ne mai ramane, prin urmare, decat sa speram. Experienta, avem. Unul dintre flacaii facuti de catre Europa cu Zeus se numea Minos - baiatul acela din Creta, cu labirintul si Minotaurul si Daedalus si Ariadna. Care postmodernism? Totul e doar o poveste-n familie.