Un cap in pieptul unui fundas italian. Zinédine Zidane, un simbol al fotbalului contemporan, si-a manjit retragerea cu un gest incalificabil, impardonabil, de o brutalitate incredibila. A dezamagit fanii, si-a distrus cu un impuls animalic ceva ce ar fi putut ramane drept cea mai frumoasa despartire de fotbal a unui mare campion. Bla-bla.

Uneori ne apuca o criza de ipocrizie in masa. Zinédine Zidane ne-a facut cel mai mare bine pe care putea un idol sa-l faca: si-a distrus statuia inainte sa plece. Nu a facut-o intentionat. Ar fi fost, se pare, provocat de un fundas cu intentii meschine, nedemne de un campion al lumii. Important e rezultatul. Imi plac idolii carora nu le pasa de propriul soclu, care au o incredere oarba in deciziile individuale si in valori individuale pe care le au de aparat. Suna deocamdata straniu, stiu, dar pana la sfarsitul articolului sper sa aduc cateva argumente logice pro-Zidane. Stiu si miile de reprosuri care culmineaza cu "ce-si vor fi zis copiii din lumea intreaga vazandu-si zeul scapat de sub control?". Zidane a iesit la Canal A si a incercat sa-si explice gesturile, complicand si mai tare lucrurile. In esenta, a spus ca isi cere scuze pentru respectiva iesire, dar ca nu regreta ce a facut. Le-a cerut scuze copiilor si educatorilor lor pentru actul violent, dar a subliniat din nou ca nu se putea altfel. Mii de voci isterice i-au acuzat lipsa de fair-play, salbaticia - au dreptate pana la un punct. Asa cum, tot pana la un punct, au dreptate si filozofi precum Bernard-Henry Levy care i-au luat apararea strigand "ecce homo" si preamarindu-i latura omeneasca. Pentru ca nu gestul in sine ar trebui comentat. E ceva straniu, animalic si in indarjirea cu care a fost difuzata si comentata imaginea violenta. Nimeni nu mai tine minte golurile de la finala, dar oricine poate descrie la secunda fiecare miscare a cheliei lui Zidane spre pieptul lui Materazzi.

Fotbalul are un fundament violent. Primele clipe pe un stadion din Romania, la un meci de divizia B, alaturi de tatal meu, mi-au dat masura violentei pe care o implica ritualul vizionarii unui meci. Aveam vreo 9 ani. Era o partida fara miza. Totusi urechile mi-au fost asaltate brusc nu neaparat de un limbaj violent (de asta auzisem cu mult inainte pe terenul de joaca, prin vecini), ci de un fel al adultilor de a se dezlantui, de a-si smulge brusc mastile de baieti civilizati, de a redeveni un soi de pustani periculosi in spatele unor garduri din sarma. Pe teren, jucatorii se faultau, bateau, injurau fara oprire. Si totusi am plecat cu o satisfactie aparte si cu tricoul plin de coji de seminte. Prima lectie a fotbalului este "violenta bine controlata" si nu non-violenta. Fair-play-ul a aparut ca un cod cavaleresc pe un camp de batalie si nu ca un soi de reguli pentru baletul clasic. Fotbalul reusea sa fie un univers echilibrat in ciuda patimilor pe care le implica. Violenta lui Zidane face parte din atitudinea lui fotbalistica (e si cazul unui alt mare jucator, mult mai capricios si mai neinteles, Eric Cantona). Nu era la prima abatere. A fost tot timpul un tip care a dominat fizic. Inclusiv marile figuri tehnice erau o combinatie stranie de protejare agresiva a balonului si rafinament incredibil. A mai lovit o data la fel, pe cand era la Juventus, si a fost suspendat multe etape. Si totusi a reusit sa-si echilibreze violenta, sa-si construiasca o cariera.

Nimic nu e mai deplasat decat sa dai vina pe copii. Copiii invata violenta fotbalului de mici, pe propria piele, nu e usor la primele faulturi, la primele certuri cu ceilalti copii (daca a fost sau nu "hent"). Fotbalul e lupta pentru teritoriu, pentru castigarea statutului de lider, pentru multe alte lucruri. Fotbalul nu contine un cod al bunelor maniere, ci e unul dintre putinele ghiduri de supravietuire intr-o lume violenta.

Reactiile impotriva gestului lui Zidane sunt disproportionate si pline de o ipocrizie profunda. Radem atunci cand se bat politicieni in Parlament. Admiram staruri rock cu biografiile compuse din cure de dezintoxicare. Iubim artisti care numai vieti exemplare nu au avut. Si nu invatam odata ca traim intr-o ciudata civilizatie a preamaririi aberantului, a "diferitului". Cand vine vorba de fotbal, toate se schimba. Pentru ca sportul ar trebui sa fie un soi de cod sanatos al unei societati exemplare. Nu e asa. Idolii sunt o manifestare oricum aberanta si agresiva asupra consumatorilor. Cand un idol precum Zidane ii da propriei statui un cap in gura, lucrurile revin, de fapt, la normal. Asa ne dam seama ca trebuie sa mai terminam cu adularile neconditionate. Din interviul de pe Canal A n-am retinut neaparat vesnicele discutii despre ce i-a zis Materazzi (apropo: un jucator cu antecedente de provocare rasista pe teren), ci mi-a ramas imprimat un raspuns cald la intrebarea daca Zidane va mai ramane totusi in fotbalul profesionist: "Nu ma mai intorc. O sa-mi iau probabil o legitimatie de jucator amator, in cartierul meu, ca sa joc linistit cu amicii". Idolii se vor de obicei adorati neconditionat, pana la moarte. Zidane si-a aratat o fata agresiva, complet anti-model, fara sa-i pese de consecinte (nici macar de sponsorii, probabil foarte suparati). Lovitura aplicata de Zidane poarta, in luptele de strada, si numele de "Liverpool kiss". A fost un gest straniu, inexplicabil de ramas bun din partea unei personalitati incredibile tasnite dintr-o suburbie a Marsiliei. Un Zidane kiss.