Încă dinainte de începerea reuniunii de la Bruxelles a devenit clar că rezistenţa Germaniei va face ca orice proiect de mutualizare a datoriilor, sub forma euroobligaţiunilor comune ale zonei euro sau a garantării în comun a depozitelor bancare, să fie amânat: nu sine die, ci pentru perioada când deja se vor fi pus la punct mecanisme de supraveghere fiscală şi bancară la nivel european. Adică, în orizontul optimist, deşi cam vag schiţat de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, ar fi vorba de circa zece ani. Totuşi măsuri pe termen scurt şi foarte scurt era necesar să fie luate, din cauza stării jalnice în care austeritatea a adus ţările de la periferia zonei euro, ce s-au trezit şi cu cheltuielile tăiate, şi cu economia în scădere, dar şi cu dobânzile crescute pe piaţă, exact pe motiv că economia lor nu mai creşte şi că riscă deci să nu-şi mai poată achita datoriile existente. Or, atâta vreme cât costurile de îndatorare cresc în loc să scadă, visul de a scădea povara datoriilor ajunge curată utopie, iar toate eforturile de a întări austeritatea pe spinarea cetăţenilor sunt în van.

Costurile de îndatorare în plin avânt spre 7% pentru Italia şi Spania, Grecia care încerca să obţină amânarea cu doi ani a ţintelor de deficit bugetar din acordul de finanţare externă şi Ciprul care aştepta un pachet de salvare de 10 miliarde de euro - acestea au fost, deci, auspiciile sub care a început tensionatul summit de la Bruxelles. În plus, ceea ce a contat în negocieri au fost presiunile politice foarte puternice de acasă asupra unor lideri ca François Hollande din Franţa, Mario Monti din Italia şi Mariano Rajoy din Spania, de a nu se întoarce de la Bruxelles cu mâna goală, adică fără măsuri concrete de creştere economică şi de reducere a costurilor de îndatorare. Aşa se explică succesul probabil neaşteptat pe care l-au avut aceste ţări în faţa Germaniei, dar şi faptul că de data aceasta, stindardul negocierilor cu Germania, Olanda şi Finlanda - statele creditoare ale zonei euro şi singurele ţări rămase cu rating autentic AAA - l-a preluat Italia, care trece prin cea de-a patra rundă de recesiune din ultimii 11 ani şi a cărei datorie raportată la PIB este cea mai mare din Europa, după cea a Greciei. Cât despre preşedintele francez François Hollande, acesta şi-a asumat rolul de arbitru, încercând să împace nevoia de prudenţă şi disciplină - pe care ţara lui o împărtăşeşte cu Germania - şi nevoia disperată de ajutor a statelor din Sud. El le-a luat apărarea Spaniei şi Italiei, arătând că acestea au făcut deja "eforturi considerabile pentru a rezolva problema finanţelor publice" - în cazul Spaniei, inclusiv efortul de a astupa deficitele autorităţilor regionale.

Aşa se face că, la primul summit de la care lipseşte Nicolas Sarkozy, Angela Merkel a fost nevoită să cedeze teren, în faţa asaltului Hollande-Monti-Rajoy. Liderul de la Paris a indicat că Franţa şi-ar putea retrage susţinerea pentru pactul de disciplină fiscală convenit la începutul anului la insistenţele cuplului Merkel-Sarkozy, iar premierii de la Roma şi Madrid s-au arătat gata să nu voteze pachetul de stimulare a economiei convenit anterior la Roma, în valoare de 120 de miliarde de euro, dacă Germania nu avizează măsuri de calmare a dobânzilor. După o nouă noapte albă, liderii reuniţi la Bruxelles au convenit un set de măsuri pentru reducerea costurilor de finanţare a Spaniei şi Italiei. S-a renunţat la pretenţia ca Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) şi succesorul său, Mecanismul European de Stabilitate (MES), să aibă prioritate la rambursare pentru finanţarea de până la 100 de miliarde de euro care va fi acordată Spaniei pentru recapitalizarea băncilor. Tratarea liniei de credit către Madrid cu prioritate faţă de datoriile către creditorii privaţi ar fi încurajat creşterea în continuare a dobânzilor la care investitorii privaţi sunt dispuşi să împrumute ţara, lovind evident în obiectivul de a scădea costurile de finanţare a statelor din sudul zonei euro.