Cooperare din partea celor de la Bruxelles a existat, însă doar (sau în primul rând) cu acei "mai mulţi jurnalişti" care s-au plâns că "presa" (fals echivalată cu trustul Intact) intimidează justiţia, determinând imediat oficialităţile europene să sară în ajutorul magistraţilor şi să ceară jurnaliştilor şi politicienilor să nu mai comenteze deciziile justiţiei şi în general să nu-i mai critice în nicio împrejurare pe judecători şi procurori.

Mark Grey, purtătorul de cuvânt al CE care a prezentat raportul şi a admis că au existat plângeri din România care au stat la baza redactării, n-a spus prin ce mecanism a ajuns UE să considere că respectarea statului de drept presupune limitarea libertăţii presei, însă la Bucureşti, Oana Hăineală, preşedintele CSM, a prins curaj şi a cerut legiferarea unor sancţiuni pentru jurnaliştii care "hărţuiesc" magistraţii, ceea ce înseamnă că gândirea de pe vremea guvernării PDL, când presa era considerată potenţială ameninţare la adresa securităţii naţionale, e la fel de vie ca atunci.

Rămâne de văzut dacă USL va prinde mănuşa aruncată de CSM spre a o folosi în favoarea propriei guvernări; deocamdată, mult mai utile pentru orgoliul a două partide din USL - PNL şi PC - se dovedesc a fi demonstraţiile pur cocoşeşti de independenţă (Crin Antonescu: "monitorizarea prin MCV şi statutul de ţară de mâna a doua trebuie să înceteze") şi zgândărirea unui anti-europenism primitiv de genul "v-am spus noi că UE nu ne iubeşte?", născut la referendumul din 2012 şi botezat între timp "euroscepticism" doar pentru a furniza un sinonim mai pompos pentru banalul "anti-băsism".