"Noi ne-am lăsat intimidaţi de ideea că Germania ar rămâne în urmă dacă nu dereglementăm pieţele financiare. Aşa se face că nu am încercat să introducem sisteme prin care pieţelor să li se impună restricţii la nivel internaţional", declară şeful social-democraţilor germani, Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru Der Spiegel. Pentru el, problema care se pune acum este "îmblânzirea capitalismului" pentru a doua oară, după ce prima oară a fost îmblânzit de Germania cu decenii în urmă, prin economia socială de piaţă. O primă măsură propusă: unificarea finanţelor, a impozitării şi a politicii economice din zona euro, adică rezolvarea "defectului din naştere" al monedei unice. Inclusă în pachet: taxa pe tranzacţiile financiare. A doua măsură: forţarea băncilor să-şi reia rolul de slujitori ai economiei reale, prin separarea activităţilor de bancă de investiţii de cele de bancă comercială. A treia: interzicerea unor tipuri de tranzacţii financiare, cum sunt cele prin care speculatorii pot paria pe falimentul unor ţări.

Miza: salvarea democraţiei, restabilirea încrederii cetăţenilor în faptul că puterea de decizie a statelor poate fi recuperată de sub asaltul pieţelor financiare. "Vedem cum democraţia se erodează zi după zi. Şefii de stat şi de guvern din UE preferă să se întâlnească sâmbăta şi duminica, după închiderea pieţelor din SUA şi înaintea deschiderii celor din Asia, ca să poată lua decizii fără ca pieţele financiare s-o ia razna. Dacă s-a ajuns ca programul politicienilor să fie dictat de orarul de funcţionare al burselor, evident că democraţia are de pierdut", a spus Gabriel.

Deşi ceea ce spune neamţul pare doar un discurs de politician de opoziţie adresat electoratului său social-democrat, iar în cursul interviului se căzneşte să găsească puncte în care poziţia lui se deosebeşte fundamental de cea a creştin-democraţilor Angelei Merkel, realitatea e nu numai că ideile celor două partide principale din Germania despre rezolvarea crizei din zona euro s-au apropiat, dar ele se întâlnesc şi cu viziunea administraţiei Obama, a oficialilor de la Bruxelles, a principalilor politicieni francezi, cu cea a conducerii FMI, cu cea a indignaţilor spanioli şi greci şi cu cea a mişcării "Ocupaţi Wall Street-ul". Pare absurd, dar nu e: unul după altul, oamenii politici au înţeles că au ratat, ani în şir, o mulţime de bune prilejuri de a preveni situaţia actuală, pentru că nu au reuşit să-şi coordoneze politicile (naţionale) în faţa unei forţe globale - economia financiară, adică marile grupuri bancare şi fonduri speculative, ajunse adevărata putere conducătoare pe ambele maluri ale Atlanticului, cea care impune ritmul actualelor măsuri de austeritate ce lovesc în bunăstarea populaţiei şi deci în baza electorală a politicienilor.

Problema riscului apărut din lipsa de transparenţă şi de reglementare în activitatea fondurilor de investiţii speculative figura încă din 2002 ca temă de discuţie în The Economist. Rezultatul discuţiilor a fost însă nul: în ciuda unor apeluri din partea conducerii UE, nici până în ziua de azi nu se cunoaşte expunerea pe Grecia, de pildă, a fondurilor speculative americane, britanice, internaţionale. Angela Merkel şi George W. Bush discutau încă din 2006 cum să facă să impună reglementări valabile şi pentru Europa, şi pentru SUA, tocmai ca să limiteze potenţialul de criză ridicat de fondurile speculative şi de faptul că marile grupuri financiare se ocupau în acelaşi timp şi de activităţile bancare clasice, şi de investiţii cu grad mare de risc în care angajau banii companiilor şi ai populaţiei. Nu s-a întâmplat nimic: libertatea giganţilor de pe Wall Street şi din Europa de a acţiona şi ca bănci, şi ca actori în "cazinoul global" al speculaţiilor cu instrumente financiare derivate a dus direct la conceptul de "too big to fail", cu consecinţele cunoscute.

În 2008 şi 2009, imediat după căderea Lehman Brothers, ideea la modă vehiculată la Bruxelles şi Washington era reîntronarea în SUA şi introducerea în Europa a legii Glass-Steagall, abolită în 1999, care obliga la separarea băncilor comerciale de băncile de investiţii; ulterior, ideea s-a redus pur şi simplu la curăţarea bilanţurilor, vânzarea unor active şi renunţarea la unele divizii neesenţiale de către grupurile financiare care fuseseră ajutate cu bani publici şi care trebuia să facă rost de resurse spre a rambursa ajutoarele. O serie de grupuri financiare (ING Group e un exemplu) au procedat într-adevăr aşa, însă situaţia altora s-a înrăutăţit, pe măsură ce deţinerea de obligaţiuni ale statelor cu probleme din zona euro s-a transformat dintr-un avantaj într-o piatră de moară în bilanţuri.

Acum, ideea revine pe tapet, după ce planul Bruxellesului de a impune băncilor o recapitalizare - de ordinul a 100 de miliarde de euro în total - pentru îmbunătăţirea solvabilităţii a împins bănci ca Santander din Spania (una dintre puţinele bănci care au trecut cu bine de criza de până acum, graţie expunerii sale pe America Latină) să declare că mai bine îşi vând active şi renunţă la unele activităţi decât să atragă capital nou de la acţionari sau să ceară ajutor de la stat.

Anul trecut, Angela Merkel a devenit bestia neagră pentru toţi managerii de fonduri invitaţi să comenteze la CNBC, după ce a decis să interzică operaţiunile speculative de "naked short selling" pe titlurile a 10 grupuri financiare germane (angajarea traderilor în vânzări de titluri, cu scopul de a le răscumpăra mai târziu cu profit, nu numai înainte de a le împrumuta, dar şi înainte de a se asigura că au cum să le împrumute - tactică incriminată şi în 2008 pentru căderea Lehman Brothers).

Acum, autorităţile americane de reglementare au reuşit să promoveze, tot în ciuda protestelor din partea industriei financiare, "regula Volcker" (după numele lui Paul Volcker, fost şef al Rezervei Federale), care interzice băncilor cu depozite garantate de stat să-şi plaseze resursele financiare în fonduri speculative şi să facă tranzacţii financiare în nume propriu (ci numai în numele clienţilor). Motivaţia a fost că astfel vor fi limitate atât riscurile, cât şi veniturile băncilor de pe urma jocului în "cazinoul global", iar în loc de speculaţii îşi vor canaliza banii disponibili spre relansarea economiei. Sau măcar vor accepta fără cârtire noua taxă globală pe tranzacţii, cu care statele vor să-şi protejeze bugetele în eventualitatea că vor avea din nou nevoie să susţină grupuri financiare periclitate de criză.

Ca aşa ceva să se întâmple însă, statele au nevoie şi de o pârghie de forţă, pe care au folosit-o rar până acum. Pe de o parte, există presiunea opiniei publice, a indignaţilor şi a mişcărilor de tip "Ocupaţi Wall Street-ul", cu care s-au solidarizat toţi adepţii unui plus de reglementare a pieţelor, inclusiv preşedintele Barack Obama; pe de altă parte sunt anchetele ori chiar sancţiunile pentru diverse operaţiuni de manipulare a pieţei, anunţate aproape concomitent contra unor bănci europene (Deutsche Bank, UBS, Dexia, UniCredit, Erste) şi americane (amenda record de 285 mil. dolari încasată de Citigroup pentru inducerea în eroare a unor investitori în instrumente bazate pe ipoteci). Iar intensitatea cu care această pârghie de forţă a început brusc să fie folosită denotă din partea statelor şi un soi de disperare a celui de-al 11-lea ceas, dar şi faptul că perioada în care statele vor miza pe ea e abia la început.