Idolul rock al anilor ‘60 povesteste despre muzica rock, iubite si despre insuportabilul cosmar al celebritatii

Primul lucru pe care Bob Dylan vrea sa-l retinem, dupa ce-i citim memoriile, e ca l-a iritat mereu statutul de simbol al generatiei Woodstock. "Aveam prea putine lucruri in comun cu acea generatie, pe care nu o cunosteam, dar pe care se credea ca o reprezint." Nici rebel, cum l-au numit ziaristii, nu s-a simtit. Si nici "constiinta tulburata a tinerei Americi", cum l-au prezentat profesorii de la Princeton cand i-au acordat, in anii ‘70, un titlu onorific. 

Al doilea lucru pe care Dylan tine sa ni-l spuna e ca cel mai chinuitor lucru caruia a fost nevoit sa-i faca fata a fost celebritatea. Pana la isterie l-au exasperat, povesteste el, hoardele de fani care au stricat, ani de-a randul, linistea rurala a locuintei sale din Woodstock. "Pesemne ca harti auto spre casa mea fusesera afisate in toate cele 50 de state, pentru toti repetentii si drogatii. Imi venea sa le dau foc la toti indivizii aia", marturiseste el in "Chronicles: Volume One", prima parte a unei planuite trilogii memorialistice. 

In rest, Dylan povesteste intr-o invalmaseala necronologica despre sine, despre muzicienii care l-au influentat, despre prima lui iubire, Suze Rotolo, despre relatia cu Joan Baez. 

Probabil ca fanii vor fi dezamagiti - sunt prea multe lucrurile ramase nepovestite. Dylan expediaza intr-un singur rand accidentul de motocicleta in care era sa-si gaseasca, in 1966, sfarsitul, nu spune nimic despre legendara sa decizie de a trece de la chitara acustica la sound-ul electric, nici despre trecerea de la iudaism la crestinism, la mijlocul anilor ‘70, nici despre bizara barba cu care a aparut in 2002 la Newport Folk Festival. Nu da nici macar numele sotiilor sale cand vorbeste despre ele, lasandu-i in incurcatura pe "dylanologi".

Sunt "Cronicile" lui Dylan o isprava literara? Multi critici remarca extraordinara maiestrie cu care cantaretul manuieste cuvintele. Editura Simon & Schuster, care se asteapta ca volumul sa fie un best-seller, vorbeste de "un stil rafinat". Sunt cercuri care insista chiar ca Dylan ar merita, pentru versurile cantecelor lui, un Nobel pentru literatura, lansand ipoteza, ofensatoare pentru multi, ca un textier, fie el si stralucit, s-ar putea califica pentru o astfel de distinctie. Christopher Ricks, admirator al lui Dylan si director al Editorial Institute de la Boston University, spune ca problema e de alta natura: "Nu cred ca intrebarea e daca Dylan merita sau nu premiul Nobel. Cred ca intrebarea e daca arta lui poate fi descrisa drept literatura".

Cert e ca Dylan n-a scris cele 293 de pagini autobiografice cu aceeasi seninatate cu care si-a scris versurile. "Eu stiu sa scriu cantece", spune el. "Piesele le pot umple de simbolism si metafore. Dar cand scrii o carte ca asta trebuie sa spui adevarul."

Succes sau esec, memoriile lui Dylan - cel mai piratat cantaret din lume, idol rock, simbol al anilor ‘60, trubadur, nascut evreu si renascut crestin, familist din convingere - poarta greutatea primei confesiuni facuta dupa patru decenii de tacere.