Baletul Operei de Stat din Viena a dat, la 10 decembrie, prima reprezentatie pe o scena romaneasca. O stim prea bine: Bucurestiul nu are o sala decenta pentru spectacole de anvergura, care atrag audiente numeroase.

Sala Palatului, batrana gazda a congreselor lui Ceausescu, continua sa fie folosita pentru mari concerte, chit ca ajunge sa le stirbeasca frumusetea. Si nu istoricul salii este problema, ci faptul ca spatiul de spectacol si anexele sale au ramas intepenite in trecut: cu vechile scaune inghesuite unul intr-altul pentru a primi cat mai multi aplaudaci, mochetele tocite si, cel mai rau deopotriva pentru artisti si spectatori, fara o instalatie de sonorizare care sa reziste ireprosabil unui spectacol de trei ore.

Asa ca sonorizarea mult-hulita a mai facut o victima: ultimul act al spectacolului de balet prezentat in premiera la Bucuresti de ansamblul Operei de Stat din Viena, "sabotat" de o baterie de boxe care a obosit prea devreme.

Ce-i drept, la mutilarea atmosferei a contribuit de aceasta data si publicul. Mai intai, ora de incepere a fost ignorata fara retineri de cei dornici mai degraba sa bifeze un eveniment in agenda culturala personala: chiar daca orchestra si-a inceput partitura cu un sfert de ora intarziere, dupa alte 15 minute, grupuri-grupuri continuau sa-si faca aparitia orbecaind printre randuri cu pretentia de a-si ocupa locurile de pe bilete. Si cu prea multa indiferenta fata de deranjul provocat celor care incercau sa intre in atmosfera spectacolului. Amuzanta trebuie sa mai fi fost imaginea, vazuta de pe scena, a unor oameni debusolati, surprinsi in picioare de aprinderea reflectoarelor la sfarsitul unei bucati muzicale interpretate prin dans. Evident, cum spectacolul a fost intrerupt de doua pauze, istoria s-a repetat, punand la incercare nervii privitorilor disciplinati: in ciuda invitatiilor insistente, "fanii" baletului ajungeau in sala dupa stingerea luminilor.

Era imposibil sa fi fost vreun posesor de invitatie/bilet fara telefon mobil la purtator. Telefon care a tot sunat, de vreme ce vraja miscarilor de pe scena pe muzica lui Ceaikovski, Mozart sau Strauss i-a facut pe spectatori sa nu-si mai recunoasca soneriile.

Si, ca si cand toate acestea n-ar fi fost indeajuns, publicul a oferit un acompaniament cat se poate de neinspirat: accese de tuse, nicidecum discrete, ci cat se poate de "sanatoase", care ajungeau sa faca turul salii, intr-o reprezentatie de mimetism pur si simplu incredibila.

In fine, iubitorii de evenimente culturale cu staif nu se zgarcesc cu aplauzele. Ba dimpotriva. Spectatorii nu s-au sfiit sa intervina cu aplauze ori de cate ori li se parea - eronat din pacate - ca se apropie sfarsitul unei bucati muzicale. Asa ca au tot aplaudat, luandu-se la intrecere cu instrumentistii orchestrei Operei din Viena, pana cand prim-solista Simona Noja s-a simtit nevoita sa-si duca sugestiv degetul la buze, intre doua piruete impecabil executate. Gestul a fost insa uitat la intonarea celebrului mars Radetzchi, pe care publicul vienez il canta la propriu impreuna cu orchestra Filarmonicii din capitala Austriei la fiecare 1 ianuarie, modelandu-si aplauzele dupa indicatiile dirijorale. Evident, orchestra Operei din Viena nu putea avea aceleasi pretentii la Bucuresti, unde acompaniamentul s-a transformat intr-o bulibaseala sonora, din care mai razbatea si muzica lui Strauss.

Fatalmente, vraja miscarilor gratioase ale balerinilor n-a fost destul de puternica pentru a-i retine in sala pe spectatorii avizi de cultura pana a se fi stins ultimele acorduri. Si astfel, umbrele au inceput sa misune grabite spre garderoba, desigur, pentru a evita aglomeratia suparatoare.

A fost, asadar, Baletul Operei de Stat din Viena la Bucuresti. La prima reprezentatie pe o scena romaneasca in 375 de ani de la infiintare. Reprezentatie deosebita, care merita o sala si un public mai bun. Tot la Sala Palatului urmeaza doua concerte sustinute de soprana Angela Gheorghiu, respectiv de tenorul Jose Careras. Traiasca boxele!