A rămas atunci de pomină reacţia tabloidului Bild, care a publicat o enormă imagine neagră a siluetei Angelei Merkel, cu legenda "Cutremur pe pieţe, dramă pentru euro - de ce tace cancelarul?". Ulterior, oficiali ai cabinetului au explicat presei că nu e vorba de faptul că Merkel a plecat în vacanţă şi n-a mai venit - de altfel, în cele din urmă a discutat la telefon cu Barack Obama şi a emis împreună cu Nicolas Sarkozy o declaraţie de liniştire a pieţelor - ci de o reacţie firească pentru cancelarul unei ţări cu finanţe sănătoase şi care nu se confruntă cu niciun risc de credibilitate.

Dimpotrivă, dacă s-ar fi agitat şi şi-ar fi întrerupt vacanţa, ca Sarkozy, de pildă, ar fi dat pieţelor tocmai semnalul că e ceva în neregulă cu Germania şi că sunt de ajuns câteva ore sau zile de presiuni pe dobânzile la obligaţiuni sau pe euro să ca să obţină imediat o reacţie speriată de la Berlin. Comparaţia era şi mai pregnantă, în logica verii, cu David Cameron, care şi-a întrerupt şi el vacanţa din cauza revoltelor violente de la Londra. Sau, de ce nu, cu orice alt şef de stat şi de guvern care îşi întrerupe concediul în caz de catastrofă naturală, aşa cum avea să facă Barack Obama din cauza uraganului Irene.

Sunt pieţele financiare, aşadar, nişte barbari violenţi care trebuie potoliţi şi îmblânziţi, cum au fost cei din Londra? Ori o catastrofă naturală, unde oamenii mai pot interveni doar ca să remedieze pagubele provocate de un dezastru situat dincolo de controlul lor? În ciuda metaforelor insistente cu care calificăm aproape automat prăbuşirile şi fluctuaţiile violente ale pieţelor (furtună, uragan, cutremur), ceea ce poate fi numit natural în comportamentul pieţelor ţine, de fapt, doar parţial de natura dezlănţuită, fie ea şi umană (respectiv îngrijorarea, temerea, euforia şi tot restul de emoţii asociate cu percepţia investitorilor că pot pierde sau pot câştiga în câteva minute o avere din plasamentele lor).

Cealaltă parte ţine de calcul speculativ minuţios (în sensul atribuit de Jeffrey Franks când spunea că pieţele aleg întotdeauna cea mai vulnerabilă ţară şi o atacă - sau, cu un exemplu tot din turbulentul august, când un investitor ar fi câşigat câteva miliarde pariind pe scăderea ratingului SUA) şi de efectul pur mecanic al tehnologiilor de tranzacţionare de mare viteză pe bază de algoritmi (care s-au ilustrat în toată splendoarea lor la începutul lui mai 2010, când indicele bursei din New York a căzut cu 1.000 de puncte dintr-o eroare de tastatură; estimările ponderii acestui gen de tranzacţii pentru piaţa americană de acţiuni variază între 40% şi 56%, faţă de aproape zero în urmă cu câţiva ani).

Cât priveşte partea de emoţie pură, legată de riscurile asumate de investitori, cu atât mai mari cu cât câştigul posibil e mai mare, ar fi de amintit un articol recent din The Economist - ilustrat cu poza unui rozător cu dinţii dezveliţi - despre studiul unui expert în neuroştiinţe de la Cambridge, fost trader pe instrumente derivate la un moment dat, care evalua rolul hormonilor asociaţi cu stresul şi cu competiţia (cortizolul şi testosteronul) în deciziile investitoriilor şi ale bancherilor, tentaţi astfel să subestimeze riscurile pe care şi le asumă.

Mai în glumă, mai în serios, The Economist sugera că o modalitate de a reduce turbulenţele de pe pieţele financiare ar fi poate creşterea numărului de traderi femei; dacă e să desăvârşim gluma şi să ne întoarcem la tema noastră, n-avem decât să cităm o ştire Reuters care spunea că reacţia calmă şi tăcută a Angelei Merkel faţă de agitaţia din august pieţelor are legătură, în opinia consilierilor ei, cu faptul că e femeie.

Dar avea dreptate Angela Merkel să rămână în vacanţă, lăsând în urmă doar imaginea ei zâmbitoare de la Bayreuth? Da, dacă ne raportăm la funcţia ei de cancelar al Germaniei care dorea să arate pieţelor că ţara ei nu are de ce să se teamă şi că îşi continuă ostentativ viaţa normală, întemeiată pe aceleaşi valori ca întotdeauna. Raportat însă la rolul ei de lider european, de la care atâtea state aşteaptă o soluţie la criză şi la tendinţele centrifuge din UE, nu numai absenţa ei de atunci, dar şi tăcerea şi ezitările din ultimii doi ani au fost nepotrivite.

Fără a cădea în lamentările premierului grec despre conspiraţii ale speculatorilor care vor să dărâme Grecia, cancelarul german se adresase generic, în primăvară, pieţelor financiare, cerându-le să aibă răbdare cu Grecia, să-şi poată pune în practică programul de reformă înainte de a o penaliza cu CDS-uri până la cer. Felul cum s-a descurcat Grecia cu "ajustarea fiscală" din 2010 până acum dovedeşte că Merkel s-a înşelat însă şi că dreptatea era de partea pieţelor, care au evaluat corect slabele şanse de progres ale Atenei.

Ca lider european, Merkel a reuşit, în schimb, tocmai atunci când a acţionat: şi în 2010, când a impus restricţii la "naked short selling" pe titlurile băncilor germane, şi acum, când a reuşit să protejeze independenţa Băncii Centrale Europene, ameninţată să devină un fel de coş de gunoi pentru activele toxice ale zonei euro, şi a evitat soluţia uşoară, dar neetică a emiterii unor obligaţiuni comune ale zonei euro înainte de orice efort de unificare fiscală din partea statelor.

Cu alte cuvinte, de fiecare dată când a fixat o limită până la care pot merge pretenţiile unor pieţe care vor întotdeauna să fie lăsate să rişte, dar nu vor niciodată să fie lăsate să piardă. Aceeaşi e şi filozofia din apeluri precum cel de săptămâna trecută al lui Daniel Dăianu, care propune "îmblânzirea pieţelor" (am citat intenţionat termenul din aceeaşi sferă de sens a naturii dezlănţuite) prin mai multă reglementare acolo unde e cazul. Desigur, Angela Merkel nu spune explicit aşa ceva: o metaforă şi mai ieftină decât cele de mai sus ar deplânge faptul că ea pleacă la festival să-l asculte pe Wagner tocmai când barbarii urlă şi bat la porţi. Dar nu metafora contează.