Din 2011 până acum au avut loc sau se pregătesc alegeri anticipate în Bulgaria (a doua oară în doi ani), Slovenia (a doua oară în trei ani), Cehia, Letonia, Slovacia, Ucraina, Serbia, Macedonia; mai peste tot guvernele au căzut din cauza incapacităţii de a redresa economia după criză ori a unor scandaluri de corupţie.

Din fericire, la noi nu s-au întâmplat până acum anticipate, deşi au apărut diverşi comentatori care speră ba că un preşedinte Ponta va putea fi dat jos mai uşor cu 30% prezenţă la un referendum de demitere, ba că un preşedinte Iohannis ar putea fi silit să plece în cazul unui verdict prost în procesul cu ANI. Decuplarea alegerilor prezidenţiale de cele parlamentare prin Constituţia din 2003 a dus însă la înmulţirea perioadelor electorale normale, astfel că în loc de alegeri la fiecare patru ani am ajuns la alegeri o dată la un an, doi ani sau trei ani (2008, 2009, 2012, 2014 şi urmează 2016, 2019, 2020) şi la mişcări de stradă sau referendumuri menite să rezolve cu forţa neconcordanţele dintre mandatul preşedintelui şi cel al parlamentului.

Aplicat într-o ţară încă săracă şi cu mijloace încă fragile de amortizare instituţională, acest experiment constituţional a produs şi produce costuri economice disproporţionate. Ultimele luni înainte de alegeri înseamnă blocaj al deciziilor, pentru că toată lumea aşteaptă să vadă cine câştigă scrutinul şi ce măsuri vor fi luate de noul guvern propulsat de noul preşedinte sau de noua majoritate parlamentară.

Primele luni după alegeri înseamnă blocaj al instituţiilor, până ce noua putere îşi negociază alianţele şi îşi instalează oamenii în funcţii. În acelaşi timp, îndesirea alegerilor generează costuri pe termen lung: fiecare guvern nou-venit a acuzat, în general corect, regimurile precedente că au folosit lunile dinainte de alegeri ca să devalizeze bugetul într-o formă sau alta, după principiul „după noi potopul“, ceea ce mereu a împiedicat ori a întârziat continuarea ori aplicarea unor politici din care societatea să aibă de câştigat şi a făcut ridicolă orice idee de strategie fiscală multianuală, nemaivorbind de fantoma „proiectului de ţară“.

Aşa s-a ajuns la un fel de dependenţă suplimentară, aproape instinctivă faţă de CE sau FMI, care au devenit singurele surse percepute de continuitate a politicilor: bune sau proaste pentru România, recomandările CE şi FMI sunt măcar aceleaşi, iar cele două instituţii au forţa de a le impune, spre deosebire de guvernanţii români, mereu mânaţi de umorile de moment să reducă orice măsură economică sau socială la o măciucă electorală.

Aşa s-a ajuns şi la tendinţa la fel de instinctivă de căutare a legitimităţii interne a puterii pe seama CE şi FMI, fie prin exces de zel (preşedintele Băsescu cerea în 2011 includerea în Constituţie a celui mai mic prag de deficit structural propus de CE, 0,5% din PIB, chiar înainte ca Tratatul fiscal să accepte 1% pentru ţările cu datorie publică redusă), fie printr-o falsă frondă (guvernarea USL şi post-USL a promis impozit progresiv cu rate până la 16%, ştiind dinainte că FMI va respinge ideea nu pentru că ar ţine la principiul cotei unice, ci din cauza cotelor prea mici). De aceea spune guvernatorul BNR că reflecţia pe care o aude acum cel mai des din exterior e că România nu are proprietatea („ownership“) politicilor pe care le aplică.

Efectele la nivelul societăţii sunt ştiute: dispreţul faţă de politicieni, dublat fie de ura faţă de finanţatorii externi, consideraţi uzurpatorii suveranităţii ţării, fie dimpotrivă, de speranţa că aceiaşi finanţatori îşi vor impune propriii favoriţi la putere, astfel încât conducerea ţării să depindă cât mai puţin de variabilele electorale interne. Iar de aici discuţia degenerează mecanic spre sperierea şi blamarea electoratului pe motiv că mereu votează prost, cu concluzia disperată că nu ne mai pot salva de pe marginea prăpastiei decât diverse soluţii brutale - votul cenzitar sau obligatoriu, desemnarea guvernelor direct de nişte comisii de experţi, ieşirea sau excluderea ţării din UE, un război civil sau militar etc.

Calitatea politicilor nu se poate îmbunătăţi însă prin soluţii extreme, primitive, restrângerea democraţiei sau ruperea relaţiilor cu exteriorul. Schimbarea Constituţiei pentru reducerea frecvenţei anilor electorali şi stabilirea unor raporturi mai clare între preşedinte şi parlament e în puterea oricărei guvernări raţionale, relaţia cu instituţiile externe oferă şi ea suficient câmp de acţiune pentru orice guvernare raţională, iar alegerile sunt un eveniment normal pe care orice politicieni raţionali îl pot folosi în avantajul societăţii, aşa cum sugera cu cinismul specific de bancher Erik Berglof, economistul-şef al BERD, în raportul din noiembrie trecut despre ţările din est: „Şocurile externe, alegerile sau perioadele de nemulţumiri sociale pot oferi ferestre de oportunitate în care reformele instituţionale şi economice să devină fezabile politic şi cu impact pe termen lung. Şansele ca aceste reforme să reuşească sunt mai mari în societăţile mai puţin polarizate şi unde grupurile de interese corupte sunt mai puţin puternice, dar depind şi de calitatea guvernanţilor şi de sprijinul extern“.