Cumva cruciş, pentru că este unul din momentele acelea în care spun „nu înţeleg„. Topul satisfacţiei vieţii de european, cei care au acordat traiului lor cel puţin 7 sau mai mult, până la 10, este condus de naţiile nordice - Danemarca, cu 91% dintre cetăţeni mulţumiţi, Finlanda, cu 89,8%, şi Suedia (85%). Media Uniunii Europene este pe la 69%, iar românii ocupă locul 18, cu 63,2%, imediat după Italia şi înaintea Portugaliei, Croaţiei, Lituaniei, Cehiei, Slovaciei, Estoniei, Letoniei, Greciei, Ungariei (43,2%) şi Bulgariei (38,3%). Pe de altă parte, românii se declară nemulţumiţi de starea de sănătate, spun că rareori au timp pentru ceea ce îi bucură cu adevărat, fac puţină mişcare şi, desigur, sunt printre cei mai săraci. În plus, avem unul dintre cele mai reduse niveluri de participare la activităţi sociale (contrastează cu bunele relaţii pe care susţinem că le avem cu vecinii).

Şi nu înţeleg de unde vine relativa noastră mulţumire, repet, înaintea cehilor, ţărilor baltice, ungurilor sau portughezilor, într-o ţară care notează prost la mai toate statisticile europene, oricare vor fi fiind ele. Dar cred că ştiu ce se întâmplă: nu există şi nu se fac suficiente studii care să-i ajute pe români să se înţeleagă, care să le desluşească chimia interioră, procesul de decizie, modul în care oamenii relaţionează. De unde vine violenţa (indiferent de ce spun statisticile poliţiei), de unde imobilismul rural şi apetenţa scăzută pentru antreprenoriat şi iniţiativă, de ce nu le place oamenilor, tineri şi bătrâni, învăţătura, de unde apar, unde se învaţă şi de ce sunt aşa de răspândite nepăsarea şi şmecheria. Iar dacă nu ne deosebim de alte naţii şi ne putem analiza privindu-i pe ei, de ce la ei merg lucrurile bine şi la noi nu? De unde vin multiplele segregări din societate? - în cultură, în mentalităţi, în comportamente.

O analogie pe care am mai prezentat-o şi care explică, în parte, faptul că naţia se complace în durere: există în ecologie noţiunile de organisme stenotopice şi euritopice. În jungla Amazonului, climatul este comod şi stabil, astfel încât fiinţele pot supravieţui fără să fie nevoite să se deplaseze pe distanţe mari sau să fie nevoite să se adapteze unei zone sau alteia. Aşa că acolo o fiinţă devine cel mai bine adaptat organism unei anumite zone, dar aceasta are o suprafaţă destul de redusă. La câţiva kilometri distanţă, într-o zonă diferită (mai uscată sau poate inundată sau umbrită) vom descoperi alte fiinţe perfect adaptate mediului lor. Acestea sunt organismele stenotopice. În zona polară situaţia se schimbă: fiinţele trebuie să se adapteze unor variaţii mari de temperatură, să se deplaseze pe distanţe mari pentru a se hrăni şi să reziste unor schimbări rapide de mediu. Iar vietăţile euritopice chiar asta fac: se adaptează, merg mii de kilometri în căutarea hranei şi se descurcă şi la minus 30 de grade, şi la plus 20. 

Cel mai interesant este că tundra polară şi oceanul arctic adăpostesc o mult mai mare varietate de fiinţe şi de specii şi o mai mare cantitate de biomasă decât jungla, unde aparent e mai comod de trăit. Probabil că românii ar trebui să devină fiinţe euritopice în oceanul globalizat, dacă vor vrea să le fie bine; asta după ce s-au tot luptat pentru mediul lor stenotopic.

Nu cred că există ilustraţie mai bună decât desenul lui Norman Rockwell „Biroul directorului", chiar dacă nu este o operă de artă în adevăratul sens al cuvântului.