Ce s-ar fi intamplat daca voturile nule si Curtea Suprema nu i-ar fi refuzat lui Al Gore mandatul de la Casa Alba in anul 2000? Multe lucruri ar fi fost cu siguranta diferite in urmatorii opt ani.
Dar un lucru ar fi fost sigur la fel: am fi avut o imensa bula imobiliara si apoi o criza financiara, cand aceasta bula se va fi spart. Si daca democratii ar fi fost la putere cand ar fi aparut vestile proaste, ei ar fi fost invinuiti, desi lucrurile ar fi fost cu siguranta la fel sau chiar mai proaste intr-un mandat republican.
Ei, acum intelegeti esenta situatiei politice din Marea Britanie.
In mare parte din ultimii 30 de ani, scena si actiunea politica de aici si din America s-au miscat in tandem. Noi l-am avut pe Reagan, ei au avut-o pe Thatcher. Noi am avut legea bancara Garn-St. Germain din 1982, care a daramat reglementarile bancare din vremea programului New Deal, ei au avut Big Bang-ul din 1986, cand piata financiara a Londrei a fost puternic dereglementata. Ambele tari au avut o explozie a datoriei interne si au vazut cum sistemele lor financiare devin tot mai nesigure.
In ambele tari, conservatorii care au militat pentru dereglementare au pierdut puterea in anii ‘90. In ambele cazuri, totusi, noii lideri erau la fel de atasati de finantele “inovatoare” pe cat erau si predecesorii lor. Robert Rubin, cat timp a fost secretarul Trezoreriei, si Gordon Brown pe cand era ministru de finante au predicat aceeasi evanghelie.
Dar daca miscarea conservatoare americana - mai bine organizata si mult mai dura decat echivalentul ei britanic - a reusit sa ajunga din nou la putere la inceputul acestui deceniu, in Marea Britanie, Partidul Laburist a continuat sa conduca si in timpul anilor de balon speculativ. Brown a ajuns in cele din urma premier. Asa incat catastrofa Bush din America este catastrofa Brown din Marea Britanie.
Dar merita Brown si partidul lui sa fie acuzati de actuala criza? Da si nu.
Brown s-a lasat cucerit de dogma ca piata stie cel mai bine ce trebuie si ca dereglementarea e mai eficienta. In 2005, el cerea sa avem “incredere in compania responsabila, in angajatul responsabil si in consumatorul educat” si insista ca reglementarile trebuie sa aiba “nu doar o prezenta ceva mai restransa, ci una limitata”. Parca il auzeai vorbind pe Alan Greenspan!
Nu e niciun dubiu ca acest zel pentru dereglementare a pregatit Marea Britanie pentru prabusire. Ganditi-va la contraexemplul Canadei - o tara vorbitoare preponderent de engleza, situata cam la fel de mult pe orbita culturala americana ca si Marea Britanie, dar unde dereglementarile tip Reagan/Thatcher nu au avut niciodata loc. In mod cert, bancile canadiene au fost un pilon de stabilitate in timpul crizei.
Dar mai e ceva: desi Brown si partidul lui ar merita sa fie pedepsiti, nici adversarii lor politici nu merita vreo recompensa. La urma urmei, un guvern conservator ar fi fost oare mai putin orbit de fundamentalismul pietei libere si mai dispus sa preia conducerea lumii financiare in timpul ultimului deceniu? Evident ca nu.
Iar raspunsul lui Brown la actuala criza - o explozie de activism care sa compenseze pasivitatea din trecut - este logic, in vreme ce acel al opozantilor nu.
Guvernul Brown s-a miscat agresiv in sprijinul bancilor cu probleme. Astfel a reusit sa-i puna probabil pe contribuabili in fata unor viitoare facturi consistente, dar situatia financiara s-a stabilizat. Brown a sprijinit Banca Angliei care, ca si Rezerva Federala, s-a implicat in cateva actiuni neconventionale ca sa relaxeze creditele. Iar in ultima vreme, Brown insusi s-a aratat dispus sa permita deficite bugetare mari, chiar daca are programate deja cresteri substantiale de impozite.
Si toate par sa functioneze. Principalii macroindicatori au devenit usor pozitivi, sugerand ca Marea Britanie, a carei competitivitate a avut de castigat din devalorizarea lirei sterline, va incepe redresarea economica mult inaintea restului Europei.
Intre timp, David Cameron, liderul conservatorilor, n-a avut prea multe de oferit, multumindu-se sa ridice steguletul rosu de panica fiscala si sa ceara ca guvernul britanic sa stranga imediat cureaua.
E drept, multi comentatori au tras un semnal de alarma cu privire la perspectivele fiscale ale Marii Britanii, iar o agentie de rating a avertizat ca tara si-ar putea pierde ratingul AAA (desi altii nu sunt de acord). Dar pietele nu par sa fie chiar ingrijorate: dobanda de referinta pentru datoria pe termen lung a Marii Britanii este doar cu putin mai mare decat cea a Germaniei - nu chiar ceea ce ar fi de asteptat de la o tara bantuita de spectrul falimentului.
Totusi, daca azi ar avea loc alegeri, Brown si partidul lui ar pierde pe capete. Ei erau la putere cand nenorocirile s-au intamplat si acum trebuie sa achite nota de plata. E o perspectiva ingrijoratoare. Daca as fi membru al echipei economice a administratiei Obama - o echipa ai carei membri de frunte erau la fel de entuziasti cu privire la finantele moderne ca si omologii lor britanici - m-as uita peste Atlantic si as mormai: M-au ferit Bush si Gore de asa ceva!
