Va place Brahms? Ca mie, unuia, imi place peste poate - filmul, adica ("Goodbye Again", in original). Si ce daca-i din 1961 si e alb-negru? Tot imi place. Regizorul Anatole Litvak stia ce face si, mai ales, cum sa-si exploateze la maxim actorii. Se prea poate ca aceasta apreciere sa contina si o portie zdravana de subiectivism.

In definitiv, am vazut pentru prima oara filmul cu pricina pe la 18 ani, intr-o perioada in care eram indragostit pana peste urechi de o profesoara mai in varsta cam tot cu atatia. Era firesc, asadar, sa ma regasesc in personajul interpretat de Anthony Perkins, un tinerel indragostit si el de o femeie, hai sa-i spunem, parguita (Ingrid Bergman), cu un partener pe potriva (Yves Montand).

Ca orice poveste de dragoste "izbutita", si aceasta e una imposibila. O stie Yves Montand, care nici macar nu catadicseste sa fie gelos, convins fiind ca, oricum, deznodamantul ii va fi favorabil. O stie Ingrid Bergman, care se lasa totusi, pentru moment, sedusa de candoarea si romantismul tineretii, realizand in acelasi timp ca e vorba "doar" despre o iubire imposibila, din categoria lui Blaga - "paduri ce-ar fi putut sa fie si niciodata nu vor fi".

Singurul care se incapataneaza sa nu recunoasca evidenta e tanarul Perkins - surprinzator, singurul care, desi cu "capul in nori", pare sa inteleaga pe deplin atat singuratatea femeii iubite, cat si refuzul batranetii in cazul vesnicului flusturatec intruchipat de Montand. O poveste de dragoste imposibila se desfasoara si sub ochii nostri - la fel de tragica, desi mai putin lipsita de accente romantice: povestea unei iubiri ratate intre clasa politica si poporul roman. De vina e, ca si in cazul filmului, tot diferenta de varsta. Scriam, saptamanile trecute, ca asistam la un proces de institutionalizare a partidelor sau, daca preferati, la un proces de solidificare a scenei politice - ceea ce e un fel mai pretentios de a spune "maturizare". Ca orice maturizare, si aceasta vine cu bune si rele.

Cu bune - pentru ca incepi sa stii pe ce te poti baza si pe ce nu, cum va reactiona partenerul in conjunctura X, care-i sunt ticurile, cand sforaie si de cate ori pe zi merge la toaleta. Nu va fiind acesta idealul de iubire de la 18 ani, dar nevoia de stabilitate si predictibilitate devine mai atractiva decat nebunia tineretii. Cu rele - pentru ca, vrand-nevrand, incepi sa te acresti  si incepi sa faci compromisuri: la inceput minore, usor de trecut cu vederea, apoi din ce in ce mai serioase (pentru ca asta e natura compromisurilor - sa se insire ca margelele pe sfoara, din ce in ce mai mari), pana cand intr-o zi descoperi, cu surprindere, ca nu ti-a mai ramas mare lucru de compromis - si-atunci te simti batran si singur.

Imbatranesc partidele romanesti pe capete: PSD s-a nascut cu chelie si-acum incearca disperat sa-si faca transplant de par; PNL a inceput "cu plete si motociclete" pentru a sfarsi cu masini de lux si anchiloza morala; PD a parut pentru moment "copilul teribil" al scenei politice, pentru ca in doar cateva luni sa se dovedeasca lovit de progerie (o boala genetica altminteri extrem de rara, 1 la 4-8 milioane de nasteri, caracterizata prin imbatranirea prematura a copilului); PNTCD s-a saturat sa fie "virgo non tacta" ("fecioara neatinsa") si a decis sa treaca si el, putintel, pe la bordel; PRM s-a nascut cu priapism, precum un rege al Romaniei, si-acum isi blesteama, si el, zilele; PC are deja Alzheimer - nu mai stie de unde a plecat si incotro merge; iar singurele partide tinerele, PNG si PIN (in treacat fie spus, graitoare alaturarea Becali-Gusa), au dat, deja, in mintea copiilor. Doriti o dovada?

Priviti-le, cu putina detasare, cum evolueaza, cum isi construiesc discursurile si cum reactioneaza in fata provocarilor cotidiene si veti avea imaginea insesi a caselor de batrani - cu pensionari uneori simpatici, alteori enervanti, jucand septic pe chibrituri. Uneori se mai cearta - ce-i drept -, alteori isi mai trantesc cate o farfurie in cap, dar per ansamblu sunt  extrem de ingaduitori cu o flatulenta scapata de sub control in mijlocul cinei si pretind ca ignora protezele sau pungile cu perfuzii. Nimeni nu e perfect, ne-a reamintit saptamana trecuta un fruntas taranist, asemuindu-l pe Ioan Talpes cu, Doamne iarta-ma, Apostolul Pavel pe Drumul Damascului.

Va spun: partidele politice au imbatranit cu toatele. Electoratul roman, insa, s-a dovedit mai indaratnic. Desigur, nu mai putem vorbi de naivitatea de la inceputul anilor ‘90. Romantismul din 1990 s-a facut tandari dupa 1996. Si totusi, in 2004, electoratul roman si-o fi zis, aidoma tanarului Perkins, ca, desi stie ce stie, lui, unuia, ii place, in continuare, Brahms - adica Ingrid Bergman, femeia matura, constienta de ce-a castigat si de ce-a pierdut, capabila, cu toate acestea, de o inca o noapte de dragoste. Inca o (singura) noapte de dragoste a si fost. Din nefericire, in mai putin de doi ani, Ingrid Bergman a inceput sa semene tot mai tare cu Yves Montand.

Alianta a inceput sa semene cu PSD, iar diferentele dintre PD si PNL sunt, mai degraba, de natura vestimentara. E si acesta un semn al batranetii, cand - va poate spune orice medic - diferentele hormonale dintre barbat si femeie incep sa dispara - femeilor le cresc mustati, iar barbatilor, sani. Atunci ai nevoie de o palarie cu boruri largi - anticomunismul, in cazul PNL - sau de o fusta pe schelet metalic, la fel de larga - gen lupta anticoruptie, in cazul PD - doar pentru a-ti putea preciza sexul in fata alegatorului.

Prin urmare, de la Ingrid Bergman nu ne putem astepta la minuni, iar Yves Montand nu e, cu siguranta, Apostolul Pavel, cum vor fruntasii taranisti a ne convinge. Nu ne ramane, asadar, decat sa speram ca tanarul Perkins isi va baga, vorba romanului, mintile-n cap.