Ma aflu in sediul administratiei regionale din Kirkuk - districtul bogat in petrol din nordul Irakului, cel mai disputat colt al tarii. Liderii provinciali - suniti, kurzi, turkmeni si crestini - au venit sa-l intalneasca pe ofiterul american cu rangul cel mai inalt, amiralul Mike Mullen, seful Statului Major Interarme, impreuna cu care sunt si eu. Toti cei 11 lideri irakieni sunt asezati de o parte a mesei de conferinta, iar oficialii americani mi-au dat un cod al culorilor care ma ajuta sa identific fiecare politician irakian, optiunile lui politice si afilierea religioasa.

Fiecare lider irakian ii spune amiralului, prin intermediul unui translator de araba, de ce comunitatea sa merita o anume bucata din Kirkuk, pana se ajunge la reprezentantul kurd, care anunta in limba engleza: “Eu vreau sa spun un banc”. E ziua mea norocoasa. “Dupa ce Saddam a fost inlaturat de la putere in 2003”, a spus Rebwar Talabani, vicepresedintele Consiliului provinciei, “era un cetatean mai in varsta care a vrut sa scrie o scrisoare noului guvern in care sa explice tot ce suferise pe vremea lui Saddam, ca sa poata primi compensatii. Dar el era analfabet. Dupa cum stiti, in afara birourilor guvernamentale avem scriitori profesionisti de scrisori, special pentru analfabeti.

Asa ca omul i-a spus unui scrib toate problemele sale. , si tot asa pana in ziua de azi. Scribul a notat tot. Cand a terminat, omul i-a cerut sa-i citeasca o data scrisoarea de la un capat la celalalt inainte de a o inmana guvernatorului. Asa ca scribul i-a recitit-o. Dupa ce a terminat, omul s-a lovit cu mana peste frunte si a zis: ”. Bancul lui Talabani parea sa-i vizeze atat pe colegii lui irakieni, cat si pe Mullen. Traducerea mea: “Toti de aici au cate o poveste, si cam toate sunt dureroase. Noua, irakienilor, ne place sa ne spunem povestile si de ce le spunem, de aia devin tot mai frumoase. Dar daca voi, americanii, plecati de-acum, trebuie sa ne decidem: ne mai spunem povestile sau ne dam seama cum ne depasim diferendele”.

Si aceasta a fost concluzia cu care am parasit eu aceasta tara: irakienii stiu cine sunt si nu sunt tot timpul bucurosi de asta, dar inca nu si-au dat seama cine vor sa fie ca tara. Sunt extenuati de anii de conflict civil si nu mai vor sa revina la asa ceva. Totusi, cand vine vorba de marile probleme nerezolvate - cum va fi impartita puterea in Kirkuk, cum vor fi inglobati in guvern sunitii, cum vor fi impartite bogatia rezultata din petrol si puterea intre provincii si guvernul central - diferitele comunitati etnice nu vor sa se compromita prea tare. Sunt uimit, in urma discutiilor cu ofiterii americani de aici, cat de mult au invatat de la si despre irakieni.

A durat mult prea mult, dar militarii nostri inteleg acum acest loc. Dar irakienii? Sunt multi irakieni impreuna cu fortele americani din Kirkuk. In sala de mese de la baza militara, imi place sa ma uit cum ofiterii irakieni privesc la amalgamul de militari americani din jurul lor - barbati, femei, negri, albi, asiatici, hispanici - si ma intreb: ce-au invatat oare de la noi? Am lasat, e drept, niste lucruri rusinoase in urma - acte de tortura si Abu Ghraib - dar am lasat si un milion de acte de bunatate. Curand o sa si aflam ce anume au invatat irakienii. Dupa cum le-a spus si amiralul Mullen liderilor adunati in jurul mesei: Statele Unite nu vor rezolva problemele irakienilor, asta e treaba unei natiuni suverane. Asa ca irakienii ar face bine sa treaca la treaba, pentru ca “potrivit actualului grafic de retragere, fortele coalitiei nu vor mai fi aici peste 18 luni”.

Acesta este un mesaj important - altfel, irakienii vor amana la nesfarsit rezolvarea disputelor lor intrastatale. Noi nu o putem face in locul lor - dar diplomatii nostri ar fi putut face mai mult ca sa-i ajute sa ajunga la compromisurile necesare. Avem emisari speciali in Iran, Afganistan, Pakistan si in conflictul israelo-palestinian, dar pentru Irak - o tara-cheie in Orientul Mijlociu, unde am pierdut atatea vieti si am cheltuit mii de miliarde de dolari - nu exista niciun trimis special, niciun secretar de stat care sa se preocupe doar de pregatirea unei solutii decente pentru acesti oameni. Vicepresedintele Joe Biden supervizeaza politica privind Irakul, dar el are prea multe alte lucruri de facut. Irakul are nevoie de un mediator cu norma intreaga, puternic si hotarat. Oficialii de rang inalt irakieni sunt prea mandri ca sa ne ceara ajutorul si probabil se vor abtine sa faca asta public, dar irakienii obisnuiti vor spune ce vor si de ce au nevoie.

Noi suntem singurul jucator de incredere aici - inclusiv pentru cei care ne urasc. Ei au nevoie de un mediator american, pentru ca fiecare sa se duca apoi la comunitatile proprii si sa spuna: “eu n-as fi facut niciodata aceste concesii, dar americanii aia ingrozitori m-au pus sa le fac”. Dupa ce am invadat si am stabilizat Bosnia, nu le-am dat pur si simplu apoi cheile factiunilor concurente de acolo. Presedintele Bill Clinton a organizat discutiile de pace de la Dayton si Richard Holbrooke a reusit sa obtina o intelegere valabila pana astazi. De ce nu facem si in Irak ce am facut in Bosnia - mai ales ca aici rezultatul este de 100 de ori mai important?