Cand aud dezbaterea din Israel de dupa razboiul cu Libanul, imi vine sa le spun israelienilor unul si acelasi lucru: oameni buni, veniti-va in fire!

Israelul se comporta ca si cum ar fi pierdut razboiul cu Libanul si acum are nevoie sa se sfasie pe sine, bucata cu bucata, cu investigatii si noi alegeri. Evident ca toata organizarea armatei israeliene a sfarsit in esec si evident ca armata a fost prost pregatita pentru un razboi de gherila impotriva Hezbollah. Si, evident, faptul ca israelienii se simt liberi sa-si puna la colt conducatorii e un semn al sanatatii democratiei israeliene.

Premierul Ehud Olmert a facut, cu toate astea, o treaba mai buna - data fiind situatia - decat se recunoaste acum. Mai important insa e ca situatia de-acum din sudul Libanului are potentialul sa ofere un model - unul cu totul nou - de a face pace.

In ce-l priveste pe Olmert, razboiul nu a fost usor de gestionat - pentru ca a fost despre totul si despre nimic.

Nu a existat absolut nici un motiv pentru atacul Hezbollah de pe 12 iulie asupra granitei recunoscute de Natiunile Unite dintre Israel si Liban, atac in care au fost ucisi opt soldati israelieni si doi au fost rapiti. In sensul asta, a fost un razboi despre nimic.

Dar tocmai pentru ca a fost despre nimic, se poate spune si ca a fost un razboi despre totul. Daca Hezbollah a putut pur si simplu sa atace Israelul - fara a fi fost provocat -, clamand printre telurile sale eliberarea Ierusalimului si folosind rachete furnizate de un regim iranian care spune ca Israelul trebuie sters de pe harta, atunci a fost un razboi despre totul. Si Israelul trebuie sa raspunda cu fermitate. Gasirea raspunsului corect, astfel, a fost in sine dificila.

In final, Olmert a bombardat infrastructura Hezbollah si, in mod tragic - dar inevitabil - casele adeptilor siiti ai Hezbollah in care se baricadasera luptatorii Hezbollah.

Israelul a raspuns brutal, dar a trimis un mesaj de descurajare, pe care seicul Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, l-a primit. Dupa cum a si spus el intr-un interviu la canalul libanez NTV: "Daca as fi stiut pe 11 iulie ca operatiunea va duce la un asemenea razboi, as mai fi lansat-o? Va spun ca nu, cu siguranta nu". Chiar daca nu crede ca a castigat.

Sa-i oferim lui Nasrallah prezumtia de sinceritate. Care lider arab a mai fost atat de autocritic? Nasrallah a reactionat la acele voci libaneze care ziceau: iti multumim pentru sprijinul de 12.000 de dolari acordat familiilor care si-au pierdut casele in timpul luptelor, dar daca ai fi cheltuit banii pe scoli si pe locuri de munca, in loc sa-i dai pe un razboi prostesc, tuturor ne-ar fi fost mai bine.

Faptul ca secretarul de stat american Condoleezza Rice si ministrul francez de externe au reusit, impreuna cu Natiunile Unite, sa stranga o forta internationala de mentinere a pacii in sudul Libanului e un succes potential pe doua fronturi.

Daca forta va avea succes - totusi, exista un mare "daca" -, Hezbollah nu putea sa atace in mod direct Israelul fara sa se bage intr-un conflict cu 15.000 de militari francezi, italieni, indieni si, posibil, turci din forta de mentinere a pacii. Asta e o noua mare problema strategica pentru Hezbollah, Iran si Siria.

Nu pot lovi acum Israelul fara sa-si pericliteze legaturile cu UE.

Mai important, ce-am invatat in ultimii ani? In primul rand ca ocupatia israeliana in Cisiordania, Gaza si Liban e nesustenabila. Si, doi, ca Libanul si palestinienii nu sunt inca in stare sa controleze zonele de granita cand Israelul pleaca - fie prin acorduri de pace (cum a fost cel de la Oslo), fie prin retragere unilaterala urmata de aruncarea cheilor peste gard. Ca urmare, procesul de pace nu a fost "pamant in schimbul pacii", ci "pamant in schimbul razboiului".

Cand Israelul se retrage din Gaza, Liban si Cisiordania si vrea liniste, are nevoie de o structura de autoritate de incredere de partea cealalta pe care, in acest moment, nici Libanul si nici palestinienii nu o pot furniza singuri.

Forta combinata a Natiunilor Unite si a Europei care actioneaza in Liban ar putea oferi un nou model. Nu este "pamant contra pace" sau "pamant contra razboi" - eu l-as numi "pamant contra NATO". Israelul se retrage si granita e securizata de o forta care pe dinafara e ONU, dar pe dinauntru e NATO. "Faptul ca (forta - n.r.) are o puternica componenta europeano-NATO o face credibila in fata Israelului si faptul ca are o umbrela ONU o face acceptabila pentru lumea araba", a spus subsecretarul Natiunilor Unite Shashi Tharoor, dinamicul diplomat indian care i-ar putea succede lui Kofi Annan ca secretar general - si care merita sprijinul SUA. Europenii trebuie sa inteleaga ca "ceva foarte important este la mijloc in cazul acestei forte", spune analistul politic israelian Yaron Ezrahi. Ei trebuie sa demonstreze ca demilitarizarea in sudul Libanului poate oferi Israelului securitate si Libanului atat suveranitate, cat si un partener international efectiv pentru mentinerea ordinii. Daca asta se intampla, adauga el, "ar putea reinvia sansele pentru o eventuala intelegere palestiniano-israeliana in cazul Cisiordaniei si al Fasiei Gaza".

Da, este un scenariu cu bataie lunga, dar poate ca ceva bun chiar se poate intampla din acest la-nimic-bun razboi libanez.

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 11 octombrie al BUSINESS Magazin.

Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA