Da, America a trecut de la a fi invingatorul suprem al celui de-al Doilea Razboi Mondial la a fi una dintre cele doua superputeri ale razboiului rece, apoi de la natiunea indispensabila de dupa castigarea razboiului rece la "superputerea frugala" de azi. Obisnuiti-va cu asta, caci asa ne va fi noua porecla. Pacifistii americani nu mai trebuie sa se teama de razboaie aleatorii. Nu mai facem asa ceva. Nu ne mai permitem azi nici sa invadam Grenada, mica insula din Marea Caraibelor.

Inca de la inceputul Marii Recesiuni din 2008, a devenit clar ca in America se schimba tipologia liderilor, fie ei politici sau corporatisti. In timpul celei mai mari parti a epocii postbelice, a fi lider insemna sa oferi oamenilor lucruri. Azi si pentru cel putin urmatorul deceniu, a fi lider in America va insemna, in contrapartida, sa iei lucruri de la oameni.

Si nu exista nicio situatie in care liderii americani, pe masura ce trebuie sa ia tot mai multe lucruri de la propriii votanti, sa nu se gandeasca sa puna deoparte niste bani de la bugetele pentru politica externa si pentru razboaiele externe.Politica externa si de aparare este un indicator lasat la urma. Multe altele sunt taiate mai intai. Dar aceste taieri vin, caci deja se aud avertismentele secretarului Apararii, Robert Gates. Iar o America superputere frugala va avea efecte in cascada pe tot globul.

"Superputerea frugala: leadershipul global al Americii intr-o era stramtorata financiar" este titlul unei foarte oportune noi carti a mentorului si prietenului meu Michael Mandelbaum, expert in politica externa la Universitatea Johns Hopkins. "In 2008, toate formele de asistenta sociala si de sanatate oferite de guvern au constituit cam 4% din PIB", arata el. In actualul ritm si cu generatia exploziei demografice de dupa razboi care va incepe in curand sa apeleze la aceste forme de asistenta, pana in 2050 "ele vor constitui 18% din tot ce produce SUA". Asta, pe langa costurile de a ne scoate singuri din aceasta recesiune, "va transforma fundamental viata publica din Statele Unite si prin urmare si politica externa a tarii". In ultimele sapte decenii, atat in materie de politica externa, cat si in cea interna, cuvantul nostru de ordine a fost "mai mult", sustine Mandelbaum. "Sintagma definitorie a politicii externe in al doilea deceniu al secolului 21 si mai incolo va fi insa 'mai putin'."

Cand singura superputere a lumii e impovarata cu o datorie atat de mare - atat fata de sine, cat si fata de alte state - toata lumea e afectata. Cum? E greu de prezis. Dar stiu ca trasatura cea mai importanta si nemaiintalnita a politicii externe americane a fost in ultimul secol ritmul in care diplomatii si fortele navale, aeriene si terestre americane au oferit bunuri publice - de la mari libere la comert liber si de la izolare la antiterorism - de care au beneficiat multi altii in afara de noi. Puterea Americii a fost elementul esential in mentinerea stabilitatii globale si asigurarea unei guvernante planetare in ultimii 70 de ani. Un astfel de rol nu dispare, dar se va micsora cu siguranta.

Marile puteri s-au mai restrans si in trecut: Marea Britanie, spre exemplu. Dar, dupa cum observa si Mandelbaum, "cand Marea Britanie nu a mai putut sa ofere guvernanta globala, au aparut Statele Unite ca sa o inlocuiasca. Acum, nicio tara nu e in stare sa inlocuiasca Statele Unite, asa ca pierderea de pace si prosperitate internationala risca sa fie mai mare odata cu retragerea Americii decat a fost la retragerea Marii Britanii". La urma urmei, Europa este bogata, dar cam bleaga. China este bogata ca natiune, dar inca saraca masurata per capita si prin urmare ramane puternic orientata spre interior si regional. Rusia, imbatata de petrol, poate cauza probleme, dar nu poate proiecta putere.

"Prin urmare, lumea va fi un loc mai dezordonat si mai periculos", estimeaza Mandelbaum.

Cum poate fi intoarsa aceasta evolutie? Mandelbaum evoca trei lucruri: In primul rand, trebuie sa revenim pe un drum sustenabil catre crestere economica si reindustrializare, indiferent de sacrificiile, munca grea si consensul politic pe care aceasta il va presupune. In al doilea rand, trebuie sa ne stabilim prioritatile. Ne-am bucurat de un secol in care am avut, in materie de politica externa, atat ceea ce este vital, cat si ceea ce este dezirabil. Spre exemplu, eu presupun ca putem avea succes in Afganistan cu o cantitate infinita de oameni si de bani. Dar este acest succes vital? Sunt sigur ca e de dorit, dar e vital? In al treilea rand, trebuie sa ne amelioram situatia bugetara si s-o slabim pe cea a inamicilor nostri, iar cel mai bun mod in care putem face asta din mers este cu ajutorul unei taxe pe carburanti mult mai mare.

America este pe cale sa invete o lectie foarte dura: iti poti asigura prosperitatea cu bani imprumutati pe termen scurt, dar nu si puterea geopolitica pe termen lung. Pentru asta iti trebuie un motor economic real si in crestere. Si pentru noi s-a cam terminat termenul scurt. A fost o vreme cand analiza serioasa a politicii externe americane nu presupunea analiza serioasa a politicii economice. Nu mai e asa.

O America amanetata nu va mai avea ulii razboinici sau cel putin nu unii pe care sa-i ia cineva in serios.