În urmă cu nici două săptămâni, Enel şi-a anunţat retragerea din toate operaţiunile de distribuţie şi vânzare de energie din România: 64,4% din Enel Distribuţie Muntenia şi Enel Energie Muntenia, 51% din Enel Distribuţie Banat, Enel Distribuţie Dobrogea şi Enel Energie, dar şi 100% din Enel România. Decizia a fost mai mult decât surprinzătoare, iar scenariile care o însoţesc merg departe, traversează continente şi politici europene, antinconcurenţă şi anticorupţie.

De ce vinde Enel operaţiunile din România? Are nevoie de bani (Enel, unul dintre cele mai îndatorate grupuri de utilităţi la nivel european, trebuie să îşi reducă datoriile, care ajungeau la aproape 40 de  miliarde de euro la finalul lui 2013; una dintre variantele propuse de management în acest scop este vânzarea de active, ieşirea din România şi din Slovacia putând acoperi 10% din datorii, adică 4,4 miliarde de euro. Această sumă ar permite Enel să îşi menţină ratingul ameninţat de datoriile prea mari).

Şi-a amortizat investiţia în România (în 2013, firmele scoase la vânzare au avut un rulaj de peste un miliard de euro şi EBITDA de 289 de milioane de euro. Din 2008 până acum, distribuţia şi vânzarea de energie în România le-a adus italienilor câştiguri cumulate de 750 de milioane de euro la un preţ de achiziţie de 430 de milioane de euro).

România nu este core business (când Enel a cumpărat primele distribuţii în România, în urmă cu zece ani, direcţia grupului nu era aceeaşi ca în următorii cinci ani; italienii sperau să îşi consolideze poziţiile în Europa Centrală şi de Est, să dezvolte multă capacitate de producţie şi să domine regiunea. Ulterior, achiziţia Endesa din 2009, dar şi investiţiile solicitate de noua achiziţie au mutat focusul grupului înspre Iberia şi America Latină. În plus, businessul de 1 miliard de euro al Enel din România pare mare doar pentru România: Enel a raportat pentru 2013 un business global de 80 miliarde de euro).

Problemele care ar putea apărea în exitul Enel sunt ver-dic-tul pe care italienii îl aşteaptă pentru un proces iniţiat de statul ro-mân la Curtea de Arbitraj de la Paris prin care Electrica cere daune de 800 milioane de euro, dar şi scandalul facturilor în care a fost implicată recent compania (un raport al Curţii de Conturi a scos la iveală că Enel, alături de ANRE şi Electroalfa, şi-ar fi însuşit câştiguri necuvenite suportate prin facturile a 1,2 milioane de clienţi). Dincolo de faptul că aceste două chestiuni ar îngreuna vânzarea, tot ele arată că nici în România lucrurile nu merg chiar atât de simplu. Iar să ţii sub control un colos cu aproape 3 milioane de clienţi nu este simplu nicăieri, cu atât mai puţin în România, unde oamenii sunt cam aceiaşi care au lucrat anterior în companiile de stat, iar metehnele lor nu se împiedică de un manual de proceduri corporatiste.

Enel nu pleacă însă de tot din România: italienii au decis să păstreze operaţiunile de producţie – Enel Green Power este unul dintre principalii jucă-tori din industria energiei regenerabile, cu 534 MW de capacitate instalată opera-ţio-nali la finele lui 2013, din care 498 MW energie eoliană şi 36 MW energie solară, ceea ce înseamnă că italienii au investit aproape 800 de milioane de euro. De ce păstrează producţia? Operarea unor capacităţi de producţie nu este atât de complicată, investiţia nu este amortizată, vânzarea nu s-ar face pe vârful pieţei şi ar pierde şi capacitate de producţie verde, care contează pentru afacerea lor integrată.

Cine ar putea să cumpere? Statul român sau Fondul Proprietatea (au drept de preemţiune şi ar putea profita de el, mai ales dacă revine pe agenda politică vreo ambiţie de creare a unui colos energetic românesc, teorie care a fost deja întoarsă pe toate părţile. Statul nu are însă bani pentru o asemenea tranzacţie, iar momentul, înainte de alegeri, nu este prielnic). Surse din piaţă dau şanse, este drept că re-duse, unei posibile preluări a fostei Elec-trica Muntenia Sud de către proaspăt-listata Electrica (un scenariu complicat şi mai puţin plauzibil).

Mă aştept la un proces de vânzare nu foarte lung, dar intens. Şi pariez pe un investitor regional. Strategic, dar regional. Cred că ambiţiile jucătorilor est-europeni sunt în creştere şi, indiferent că va veni din estul sau din vestul României, cumpărătorul nu va vorbi o limbă de circulaţie internaţională.

Mă mai aştept ca decizia Enel să fie singulară şi ca ceilalţi investitori care au venit în România în 2004 (şi nu numai) să rămână aici. Îmi vine în minte declaraţia CEO-ului Enel România din 2006, când Enel se lupta în câmp deschis cu alţi giganţi din energia globală pentru Electrica Muntenia Sud: „Vom face tot ce ne stă în puteri să câştigăm acest proces de privatizare“. Era atitudinea celui care face o achiziţie mai mult decât importantă şi, mai ales, strategică.

De la extazul câştigării privatizărilor din România şi până la a pune aceeaşi Românie prima pe o listă de active de care să scape cât mai repede au trecut doar zece ani. Cei mai intenşi zece ani ai economiei româneşti.