Multi dintre oamenii astia sunt adolescenti. Pe cativa dintre ei i-am nascut chiar eu. Una a fost chiar intr-o pozitie contra naturii. Si zilele trecute, pe cand conduceam spre casa cu una dintre pacostele mele pe scaunul din dreapta, ea a inceput sa rada de cum am pronuntat "Henri Cartier-Bresson". "Ha-ha-ha, asa crezi ca se pronunta numele asta?", mi-a spus fiica mea. "Cine te-a pacalit?"

Omul fusese profesorul meu de fotografie din facultate. In urma cu 26 de ani. In loc sa atrag atentia asupra varstei mele, am incercat s-o faca sa ma vada ca pe cineva "cool", cum spuneam noi in urma cu 26 de ani: "Sper ca nu crezi ca asta iti da dreptul sa faci misto de mine pe pagina ta de Facebook", am zis. "Pagina mea de Facebook?", m-a intrebat ea mirata. "Pagina mea? Asta crezi tu ca e Facebook?"

Deodata, o amintire vaga din copilarie - de pe cand mama altcuiva si-a parasit familia, a scris cateva romane pentru tineret si a sfarsit intr-un apartament trist de la marginea orasului - a iesit la suprafata pe nepusa masa. Trebuie sa scap de ea, impreuna cu toate dovezile acestei conversatii umilitoare. Dar cum?

Am jurat sa lupt pe terenul ei. Asa ca m-am inscris pe Facebook, reteaua sociala initial destinata studentilor si care, incepand din toamna trecuta, a devenit accesibila pentru orice posesor de e-mail. Decizia nu numai ca i-a dublat numarul de membri activi pana la 24 de milioane (dintre care peste jumatate nu sunt studenti), dar le-a permis si parintilor ca mine sa traga cu ochiul la propriile odrasle, in habitatul lor.

Pe Facebook.com am privit cu suspiciune pagina de start ("Toata lumea poate sa intre"). M-am indoit de sinceritatea Facebook. Ce-ar putea vrea de la mine un site creat de un student care s-a nascut la trei ani dupa ce eu am inceput sa pronunt gresit "Henri Cartier-Bresson"?

Dandu-mi seama ca erau cinice, aceste ganduri zeflemitoare m-au inveselit - deja ma simteam mai bine - si mi-au dat curajul sa ma inscriu. Dupa ce am primit pagina mea de profil, primul lucru pe care l-am facut a fost sa caut alti membri - pe fiica mea si pe prietenii ei - si sa le cer sa fie si prietenii mei.

Socant, destul de putini dintre ei - dintre prieteni, nu fiica - mi-au acceptat invitatia si mi-au permis accesul la profilurile lor, care cuprindeau domeniile lor de interes, hobby-urile, coordonatele scolare si, in unele cazuri, chiar fizice. Intre timp, profilul meu avea un serviciu de News Feed care sa ma informeze de cele mai recente schimbari:

Michelle si Paige Ogden sunt acum prietene.

Michelle a iesit sa alerge.

Michelle si Jesse Bendit sunt acum prieteni.

Michelle este acasa.

Niciun cuvant de la fiica mea, totusi.

Apoi, pe neasteptate, am primit o invitatie sa fiu prietena unuia dintre vecinii mei, Ted, care - coincidenta - tocmai intrase sa vada aplicatiile pe care dezvoltatorii independenti de software au inceput sa le puna pe site luna trecuta. Ted mi-a aratat cum sa adaug recenzii de filme si fragmente muzicale la profilul meu. Mi-am invitat si eu prietenii sa intre in Facebook. Unii au facut-o. I-am trimis un "salut" unuia dintre ei. Am scris pe "peretele" unuia. Am facut sa-mi apara o poza la profilul prietenei mele Tina. Drept multumire, mi-a trimis si ea un "salut". Lucrurile mergeau destul de bine, cand deodata s-a intamplat ceva tulburator. O fereastra de mesagerie instant a aparut pe ecran ca sa-mi aduca un verdict.

"Siniiiistru!", spunea mesajul. "ti-ai facut si tu una!"

Ah, iat-o.

"Despre ce vorbesti?", am intrebat-o inocenta.

"Iti zic doar spre binele tau", mi-a scris fiica mea.

"Fii prietena mea", i-am scris.

"N-o sa scapi asa", mi-a scris, "toata lumea considera supersinistru ca adultii sa aiba facebook-uri".

"Sa aiba facebook? Asa crezi tu ca se cheama o pagina de profil?", am tastat.

Ea s-a deconectat.

Simtindu-ma de parca am obtinut o mica victorie in numele parintilor de adolescenti de pretutindeni, i-am dat telefon lui Michael Wesch, profesor asistent de antropologie culturala la Universitatea Kansas, ale carui cercetari se concentreaza pe retelele sociale, ca sa-i ofer niste date din viata reala cu care sa opereze.

Dar desi nu a mers atat de departe incat sa spuna ca e neincrezator in abilitatile mele de parinte, Wesch mi-a reamintit ca utilizatorii mai tineri ai Facebook chiar isi exploreaza identitatile si s-ar putea sa nu vrea sa faca parada de ele in fata parintilor.

"Si eu nu pot sa-mi explorez identitatea?", am intrebat. "De ce tot ce-i fain trebuie sa fie numai pentru ei?"

El mi-a explicat ca exista un numar de alte retele sociale - locuri serioase, pentru adulti, precum Linkedin.com (pentru a-ti face contacte de business), Care2.com (pentru activistii sociali) sau Webbiographies.com (pentru genealogii amatori) - unde ma pu-team manifesta fara sa o jenez pe fiica mea.

"Este si o retea sociala foarte buna pentru oameni mai in varsta", mi-a spus Wesch. "Are un feed de stiri concentrate pe problemele generatiilor mai vechi si cu un numar de aplicatii astfel construite incat oamenii din acea generatie sa poata interactiona."

"Cum se cheama?", am intrebat.

"Nu-mi aduc aminte numele", mi-a spus el.

"Pai tocmai", i-am raspuns, "eu raman acolo unde e fain".

Dar dupa ce am mai primit o amenintare din partea fiica-mii ("scoate-o pe paige din lista chiar acum. vorbesc serios. nu ma intereseaza daca ei iti cer sa le fii prietena. spune-le nu. o sa ma supar tare daca n-o scoti pe paige din lista chiar acum. pe bune"), am inceput sa ma ingrijorez ca permiterea accesului parintilor va dauna Facebook. Daca prezenta unor oameni ca mine deranja nucleul tanar al Facebook, asta ii va face sa se retraga? Si daca da, pe cine o sa deranjez?

"Nu pot sa comentez cu privire la relatiile din familia dumneavoastra", a spus Brandee Barker, o purtatoare de cuvant a Facebook. "Dar pot sa va spun ca peste 50% dintre utilizatorii de Facebook inca nu au ajuns la facultate. Pe masura ce nucleul utilizatorilor nostri initiali inainteaza in varsta, vrem sa le putem asimila retelele sociale."

"Poate ca ar trebui s-o las in pace pe fiica-mea", am zis.

"Facebook se vrea o reflectie a relatiilor din lumea reala", a spus ea. "Ceea ce vi se intampla cu fiica dumneavoastra in mediul virtual este o reflectie a faptului ca nu faceti parte din reteaua ei sociala in viata reala."

"Credeam ca nu comentati cu privire la relatiile din familia mea", am spus.

Ca sa incerce sa ma inveseleasca, Barker mi-a spus: "Eu am 36 de ani, asa ca mi se pare in regula sa fiu prietena cu mama mea pe Facebook, pentru ca nu mi se mai pare o ciudata".

Inseamna ca eu mai am de asteptat doar 20 de ani. Mi-am verificat profilul. Fiica mea era acum prietena mea. Ma rog, un fel de prietena. Si-a reglat setarile de securitate ca sa-mi permita doar un acces limitat la profilul ei. Si mi-a trimis si un mesaj: "Nu te mai ingrijora atata. O sa ajungi sa scrii romane pentru tineri intr-un apartament gol, pentru ca pana si niste fosile foarte batrane pot sa scrie romane adevarate".

"Ma bucur ca suntem prietene", i-am scris.

"O, multumesc lui Dumnezeu. Incepusem sa ma ingrijorez", a scris ea.

Sper ca nu era cinica.