Orice, numai sa rupa axa franco-germana", spune Gordon Greenwood din Enfield, Middlesex, unul din cititorii care au comentat pe site-ul BBC un reportaj despre Romania publicat saptamana trecuta. Reportajul vorbeste, ca multe alte articole aparute in periodicele britanice, despre saracia extrema din anumite medii ale societatii romanesti, punand intrebarea in ce masura e oportuna o deschidere nediferentata a pietei britanice a muncii dupa 1 ianuarie 2007, adica dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

Cititorul Greenwood se refera la binecunoscuta opozitie intre conceptul unei Europe sociale si protectioniste, cu inchiderea pietelor muncii si saptamana de lucru scurta (preferat in mod traditional de Franta si Germania), si cel al unei Europe liberale, care poate ajunge sa concureze SUA doar daca adopta filozofia economica anglo-americana (in afara de Marea Britanie, pe ansamblul UE doar tarile din Est tind sa aplice un astfel de model).

Inmultirea familiei europene de la 15 la 25 de state si, in curand, la 27 asaza Uniunea Europeana intr-o pozitie periculos de vulnerabila. Institutiile create si regulile formulate pentru a asigura coabitarea a sase state in 1957 n-au cum sa mai ramana aceleasi in Uniunea actuala. Consiliul de ministri, Comisia, Parlamentul functioneaza destul de greoi, iar apropierea sistemelor administrative si legislative nationale se dovedeste dificila. Liderii de pe continent nu inceteaza sa spuna ca Europa are nevoie de o viziune unica si de vointa de a o pune in practica, lucru insa destul de anevoios, daca ne uitam la frecventele divergente intre partenerii din UE pe teme de interes comun, de la plafonul pentru deficitele bugetare si pana la contributia fiecarui stat la bugetul comunitar.

In martie 2000, la Consiliul European de la Lisabona, sefii statelor din UE se raliasera ideii de a transforma economia Uniunii Europene, pana in 2010, in "cea mai competitiva si dinamica economie impulsionata de cunoastere". Astazi, nobilul tel pare mai degraba o gluma. La jumatatea drumului, bilantul in privinta aplicarii directivelor adoptate in 2000 este negativ in aproape toate domeniile - piata muncii, progres social, transporturi, sanatate. In ultimele luni, politicieni reformatori precum Nicolas Sarkozy - ministrul de interne francez care spera sa devina urmatorul presedinte al Frantei -, cancelarul german Angela Merkel sau chiar presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, au dat inapoi in ceea ce priveste propunerile de reforma, schimbandu-si discursul intr-unul despre necesitatea de a face fata globalizarii.

Anul trecut crestin-democratii Angelei Merkel au venit la putere in Germania cu o platforma reformista, datatoare de speranta pentru o societate unde lipsa de mobilitate a fortei de munca a intretinut cea mai inalta rata a somajului din Europa. Acum insa, cel mai mare partid de opozitie, cel al liberal-democratilor, a inceput sa urce in sondaje, semn ca electoratul este dezamagit de guvernarea Merkel. Cancelarul vizeaza majorarea TVA cu 3%, pana la 19%, din ianuarie 2007, din nevoia de a aduce bani la buget, ceea ce va afecta cererea de consum si disponibilitatea pentru investitii.

In Franta, Nicolas Sarkozy, ca si cel mai puternic contracandidat al sau la urmatoarele alegeri, Segolene Royal, au promis sa se rupa de trecut si de discursul politicianist care predomina pe scena politica a tarii. Dar discursul lor, extrem de asemanator, a fost axat mai mult pe etica muncii, disciplina si valorile familiei decat pe propuneri concrete de a reduce, de exemplu, o rata a somajului ajunsa la 8,9%. Ambii politicieni au motive solide sa discute vag despre reforma; o agenda reformatoare a doamnei Royal ar putea redeschide controversele ideologice in sanul socialistilor, aparute anul trecut cu ocazia referendumului privind constitutia europeana, in timp ce Sarkozy n-are prea mare libertate de a cere schimbari radicale, atata vreme cat el reprezinta, totusi, actualul guvern, ca ministru de interne. Nu-i clar deloc ce urmaresc de fapt cei doi: Sarkozy cel liberal a salutat recent majorarea destul de consistenta a salariului minim si a ajutoarelor pentru cei defavorizati, in timp ce Segolene Royal s-a dus in Suedia sa studieze modelul economic scandinav, dar in acelasi timp si-a exprimat admiratia pentru viziunea economica a premierului britanic Tony Blair.

Analistii sunt de acord ca esenta problemei, cata vreme e vorba de model economic, sta in gasirea celui mai sanatos echilibru intre proiectele de dezvoltare si disciplina fiscala. Pactul de Stabilitate si Crestere in Europa, care a impus plafoane pentru datoria publica si pentru deficitele fiscale, s-a dovedit util in special pentru acele tari cu tendinta spre indisciplina bugetara, ca Italia, Grecia, inclusiv Germania, care a abordat chestiunea unificarii intre partea de vest si cea de est cu pretul unor cheltuieli publice enorme. Grecia (ca si Ungaria, mai nou) a raportat date false ca sa arate ca se incadreaza in plafoanele fixate prin Pactul de Stabilitate, in timp ce Italia a incercat sa obtina o modificare pur si simplu a acestor plafoane; Germania, in schimb, a depasit epoca de dezechilibru fiscal si isi reia cresterea. Aceeasi logica ar urma sa se aplice si la extinderea UE, sustin aceiasi analisti, din moment ce investitiile facute de statele occidentale in relansarea Estului ar urma sa aduca acum profit - inclusiv prin prisma faptului ca vesticii vor beneficia de un aflux de forta de munca ieftina si calificata.

Cum ramane insa cu aspectul social al constructiei economice europene? In momentul semnarii tratatului de la Roma din 1957, de creare a Comunitatii Economice Europene, aspectul social a fost redus la statutul de accesoriu al dezvoltarii economice: "statele membre convin asupra necesitatii de a promova ameliorarea conditiilor de trai si de munca a mainii de lucru, permitand egalizarea lor in progres". Anii ‘80 au fost marcati de doua socuri petroliere si de inceputul unei crize economice caracterizate de un somaj ridicat si de marginalizarea progresiva a unui numar tot mai mare de persoane. Aceasta criza cerea un raspuns comun la nivel european. "Comunitatea nu-si va putea consolida coeziunea economica in fata concurentei internationale daca nu-si va consolida concomitent coeziunea sociala", se spunea, in iunie 1984, la Consiliul European de la Fontainebleau. Sefii de stat si de guvern adaugau ca "politica sociala trebuie deci sa fie dezvoltata, la nivelul Comunitatii, in acelasi fel ca si politicile economica, monetara si industriala". Douazeci de ani mai tarziu Strategia de la Lisabona a plecat de la aceleasi ingrijorari. Formula avansata de europeni s-a referit nu numai la transformarea Uniunii in "cea mai dinamica si mai competitiva economie pana in 2010"; aceasta economie trebuia sa fie si "capabila de o crestere durabila, insotita de o ameliorare cantitativa si calitativa a pietei muncii si de o mai mare coeziune sociala". Si vom vedea ca, de fapt, ceea ce face diferenta intre modelele economice este viziunea asupra aspectului social si nu decalajele temporare ale ritmului de crestere a PIB.

Situatia economica din spatiul european este momentan stabila. Comisia Europeana a imbunatatit previziunile de crestere a PIB in zona euro la inceputul lunii septembrie, estimand o rata de expansiune de 2,5% pentru 2006. Prognoza pentru 2007 ramane incerta, cu toate ca economistii Bancii Centrale Europene prevad un salt al produsului intern brut de circa 2,2%, cu o rata a inflatiei tot peste 2%. Pretul ridicat al titeiului si al altor materii prime, incetinirea cresterii pe ansamblul economiei mondiale, dar si majorarea TVA cu 3% in Germania, cea mai mare economie din zona euro, sunt apreciate ca fiind de natura sa aiba un impact sensibil asupra perspectivei UE din 2007. UE are un produs intern brut de valoare aproximativ egala cu cel al SUA. Insa PIB european pe cap de locuitor este cu 25% mai mic, intrucat populatia UE depaseste cu 170 de milioane de persoane populatia SUA.

Diferenta dintre cei doi indicatori s-a tot marit in ultimii 15 ani, iar daca aceasta tendinta va continua, OECD estimeaza ca un american va fi, peste 20 de ani, de doua ori mai bogat decat un german. Marea Britanie este intr-o situatie aparte, undeva la mijloc intre Europa continentala si SUA.

Venitul pe cap de locuitor din SUA, calculat in functie de paritatea puterii de cumparare, este cu circa 30% mai ridicat decat media din UE-15. Totusi, acest indicator nu ia in calcul alte elemente care masoara calitatea vietii. Europenii isi acorda mai mult timp pentru relaxare decat americanii, fapt dovedit de orarele mai scurte de munca si concediile mai lungi, iar mamele europene se intorc mai tarziu la serviciu dupa concediul de maternitate decat angajatele din SUA. Aceasta nu inseamna ca europenii sunt mai putin productivi decat americani; masurata corect, productivitatea pe ora este aproximativ egala in cele doua zone. Din pacate pentru tabara europeana, sistemul economic din multe tari UE favorizeaza somajul in randul tinerilor, plecand de la premisa ca rolul principal al statului este sa puna la dispozitia populatiei ajutoare de somaj si asigurari de sanatate generoase, cresterea economica si locurile de munca venind abia pe locul al doilea. In septembrie 2005, 21,7% dintre tinerii francezi cu varste cuprinse intre 15 si 24 de ani nu aveau locuri de munca; Belgia, Spania, Grecia, Italia si Finlanda sunt intr-o situatie similara, cu rate ale somajului de peste 20% in randul tinerilor. Pentru comparatie, numai 11% dintre tinerii americani si 12,6% dintre cei britanici sunt someri. Mai ales din 2000 incoace, oficialii europeni au asistat fara placere la intalnirile internationale unde li se predica de catre americani necesitatea de a transforma economic Europa dupa modelul SUA. Dar conditiile din America nu sunt similare cu cele din Europa: integrarea sociala a imigrantilor e mult mai complicata pe vechiul continent, iar rezistenta culturala la deschiderea pietelor e sensibil mai mare. Un gest ca acela al premierului spaniol Zapatero, de a legaliza peste noapte situatia a mii de "clandestini", a creat un precedent pe care alte guverne europene, in primul rand in Marea Britanie si Franta, nu stiu cum sa-l faca uitat mai repede, avand in vedere ca declinul demografic din Occident si cererea de forta de munca pentru slujbele prost remunerate au ramas fenomene neglijabile in raport cu valurile de imigranti din Africa, Asia si estul Europei.

Astfel incat unii economisti propun masuri precum restrangerea imigratiei, protectionism moderat si, implicit, rezistenta la incercarile de restructurare economica rapida. Altii sustin, in schimb, ca modelul economic european ar trebui sa rezulte dintr-o sinteza intre liberalism si socialism sau intre utilitarismul anglo-saxon si principiile solidaritatii. Potrivit lui Vladimir Spidla, comisarul european in probleme de ocupare a fortei de munca, probleme sociale si egalitate de sanse, modelul economic european nu este cel liberal clasic - "laissez faire, laissez passer", ci un sistem de economie de piata temperat de interventia puterilor publice. Modelul politic european, sustine Spidla, este cel al social-democratiei, ceea ce presupune un stat social dezvoltat, un cadru de reglementare a activitatii economice si un nivel relativ ridicat al cheltuielilor publice.

Economistii semnaleaza insa existenta a trei sau patru modele sociale bine definite in Uniune. Unii vorbesc despre modelul anglo-saxon (Marea Britanie, Irlanda si cateva noi state membre), cel continental (Germania, Franta) si cel nordic (statele scandinave), iar altii afirma ca, pe langa modelul anglo-saxon si cel nordic, mai exista modelul zonei Rinului (Austria, Belgia, Franta, Germania si Luxemburg) si cel mediteranean (Grecia, Italia, Portugalia, Spania). Modelul nordic (Danemarca, Finlanda, Suedia si Olanda) este caracterizat de cel mai inalt nivel al cheltuielilor publice si de protectie sociala universala. Piata muncii nu este reglementata strict, dar administratia publica este activa, iar fortele sindicale puternice asigura o echitate a retributiilor salariale.

Modelul anglo-saxon (Irlanda si Marea Britanie) ofera asistenta sociala de urgenta, in special pentru populatia activa. Sindicatele sunt lipsite de putere, iar piata muncii este slab reglementata. Modelul zonei Rinului se bazeaza pe asigurari sociale pentru someri si pe un sistem generos de pensii. Stabilitatea locului de munca este mai mare decat in nordul Europei, dar sindicatele sunt aproape la fel de puternice. Modelul mediteranean directioneaza cheltuielile publice spre pensiile de varsta. Regulile stricte ale pietei muncii protejeaza locurile de munca, iar sprijinul pentru pensionarea inainte de varsta legala incearca sa reduca numarul celor care isi cauta un loc de munca.

Modelul scandinav a fost indelung admirat de restul Europei si inca exercita un farmec aparte pentru politicienii occidentali. In statele nordice, taxele relativ ridicate, un sector public puternic, salariile mari si protectia sociala generoasa n-au exclus cresterea economica si prosperitatea, ba chiar au sustinut-o. Cand se discuta despre modelul nordic, se aminteste deseori conceptul de flexicuritate, care urmareste reconcilierea obiectivelor de competitivitate si securitate sociala. Presedintia finlandeza a Uniunii Europene s-a angajat sa organizeze o reuniune extraordinara la nivel european in luna octombrie, ocazie cu care se va putea aprofunda discutia pe tema flexicuritatii.

Totusi, modelul economic nordic a fost deseori laudat, dar niciodata cunoscut indeajuns. Opozitia din Suedia, de pilda, sustine ca performantele economice ale tarii nu sunt atat de stralucite pe cat se crede, iar toata cresterea economica relativ puternica din ultimul deceniu in statele scandinave n-ar fi decat o redresare dupa recesiunea profunda de la inceputul anilor ‘90. Daca teoria opozitiei suedeze e adevarata, atunci celelate state europene se iluzioneaza incercand sa se inspire dupa modelul urmat in nordul Europei. La inceputul anului curent, compania de consultanta McKinsey a analizat piata suedeza a muncii; una dintre concluzii a fost ca rata ocuparii in randul populatiei active a scazut in ultimul deceniu, iar somajul in randul tinerilor este printre cele mai insemnate din Europa. Potrivit McKinsey, rata reala a somajului este de circa 15-17% fata de rata oficiala de 6%, ceea ce inseamna ca peste un milion de persoane nu au locuri de munca.

Explicatia tine de mecanismele care impiedica in mod constant crearea de locuri de munca si investitiile noi. Firmele nou infiintate sunt tratate aspru de legislatia fiscala; o singura companie din primele 50 din Suedia a fost infiintata dupa 1970. Parteneriatul ideal intre guvern, angajatori si sindicate functioneaza doar daca angajatorul este o companie mare; cele mici au parte doar de costuri mai ridicate. Impozitele apasatoare pe venit - de pana la 80% din venitul pe ultimii trei ani - descurajeaza cetatenii sa se angajeze, in timp ce angajarea de personal este descurajata de costurile demiterii angajatilor.

Prin urmare, s-ar spune ca in alta parte ar trebui cautat un model mai viabil. Ultimii ani, marcati de extinderea UE cu inca 10 membri, au adus in prim-plan performantele economice ale statelor estice. Despre ratele mai inalte de crestere ale acestora s-a spus intai ca ele se datoreaza faptului ca pur si simplu au ajuns in situatia de a reusi sa recupereze ceea ce au pierdut in primii ani de tranzitie, daca nu chiar in toti anii de regim socialist; ar fi vorba, deci, cam de aceeasi iluzie optica valabila si in cazul nordicilor. Cine n-a pomenit de asa ceva s-a referit, in schimb, la "dumpingul" esticilor, in special pe partea fiscala, prin incercarea de a atrage investitii straine uzand de regimuri fiscale avantajoase, dar si pe partea pietei muncii, avand in vedere ca, din aceeasi ratiune a atragerii de investitii straine, etica muncii in tarile est-europene a imbratisat de la bun inceput principiile anglo-saxone, cel putin in sectorul privat - flexibilitate cat cuprinde, avantaje pentru angajatori, sindicalizare slaba a fortei de munca si dereglementare in privinta programului de lucru.

Presa financiara de pe continent si din SUA au vazut insa in avantul esticilor un posibil model pentru impulsionarea economiei din Europa. Cea mai mare atentie a capatat in ultima vreme zona baltica, unde Estonia traieste o poveste de succes asemanatoare cu cea a Irlandei. Aflata pe primul loc in clasamentul statelor cu cea mai mare libertate economica si politica din lume, inaintea Irlandei si la sapte locuri in fata SUA, Estonia s-a transformat dintr-o republica periferica a URSS intr-un stat unde cresterea economica a produs venituri atat de insemnate, incat impozitul unic a putut fi redus treptat de la 26% la 20%. Iar aceasta cota unica de impozitare a devenit rapid simbolul succesului economic al Estului: aplicata in tarile baltice inca de la jumatatea anilor ‘90, cota unica a fost introdusa in ultimii ani si de Rusia, Ucraina, Slovacia si Romania.

Anul trecut, cand presa financiara abunda de articole despre miracolele cotei unice, ideea a prins si la politicienii occidentali: in Germania, Grecia, Olanda, Croatia, ba chiar si in Marea Britanie ori SUA s-au gasit politicieni care sa-si intemeieze discursul pe propunerea de adoptare a impozitului unic. Entuziasmul pare sa fi trecut insa, atata vreme cat dorinta de a scapa de birocratie si de a atrage investitii - motivatiile cotei unice in tarile estice - au mult mai putina priza la publicul occidental decat aspiratia spre o taxare echitabila a veniturilor. Altfel spus, occidentalii nu vad de ce impulsionarea economiei ar trebui neaparat sa se cladeasca pe o sacrificare a coeziunii sociale. Crestin-democratul Paul Kirchhof, sustinatorul cotei unice pentru Germania, a iesit din politica dupa infrangerea partidului sau in alegerile de anul trecut, tocmai fiindca propunerea sa a fost complet nepopulara. Iar mai nou, raspunzand unei initiative a conservatorilor de a introduce cota unica in Anglia, insusi Gordon Brown, ministrul de finante (si viitorul premier, dupa retragerea lui Tony Blair), a replicat ca nu-i corect ca milionarul, menajera sau lucratorul care incaseaza salariul minim pe economie sa verse la stat aceeasi cota din venituri.

Prin urmare, nu numai ca nu se intrevede vreo convergenta de model economic intre membrii Uniunii (convergenta care ar fi nefireasca atata vreme cat UE nu e un stat), dar viitorul pare sa incline spre o accentuare a diferentelor, daca nu chiar a confuziei (ceea ce contribuie la senzatia ca proiectul european are lacune si in alt plan decat cel legat de absenta unei Constitutii unice). Evenimentele recente din Ungaria au pus la indoiala reteta standard a reformei, recomandata tuturor tarilor in tranzitie, iar marile schimbari asteptate de la politicienii reformatori din Germania si Franta tind sa se rezume mai curand la un sir de promisiuni contradictorii. In acest timp, la Bruxelles continua sa predomine discursul cu tenta sociala, pe baza premisei ca individualitatea Europei ca forta economica trebuie sa ramana legata de o privilegiere a aspectului social.

In mai 2006, Comisia Europeana a adoptat o comunicare destinata Consiliului European si intitulata "Un proiect pentru cetateni - rezultate pentru Europa". La Consiliul European din iunie 2006, ideea a fost dezvoltata, in dosul expresiilor de lemn privind "asocierea cetatenilor la dezbaterea privind directia Europei" fiind de ghicit intentia institutiilor europene de a obtine un feedback mai corect in privinta politicilor economice aplicate pana acum pe ansamblul Uniunii.

La urmatorul Consiliu European din martie 2007, sunt de asteptat alte discutii pe aceasta tema. Nu ca ele ar urma sa decida directia de dezvoltare a Europei. Dar e bine ca despre incertitudine sa se vorbeasca macar intr-un cadru organizat.