Deşi nu au pe mână afaceri de zeci sau sute de milioane de euro, headhunterii sunt cunoscuţi de toată lumea din mediul de business, ei fiind cei care îi ajută şi îi conving pe executivii de top să îşi schimbe jobul pentru un salariu mai bun, pentru a încerca să facă faţă unor noi provocări sau pentru că e nevoie de ei să schimbe lucruri într-o organizaţie. Piaţa locală a serviciilor de recrutare de executivi de top este mică, estimată la o valoare de şase milioane de euro, şi se împarte între 15- 20 de companii care nu au mai mult de trei-cinci angajaţi. Însă relaţiile pe care ei şi le-au creat de-a lungul timpului îi diferenţiază şi îi fac pe unii să aibă monopol în anumite sectoare.

"Toată lumea de pe piaţă a redus tarifele, dar nimeni nu vrea să recunoască. Până la urmă, este normal să mai laşi la preţ dacă, de exemplu, un client îţi dă trei mandate într-un an", este de părere Mihaela Damian, country manager al firmei de executive search SpenglerFox, unul dintre cei mai experimentaţi headhunteri de pe piaţa locală. În ultimul an ea a avut şase proiecte de recrutare la nivel de general manager, iar cel mai mare onorariu primit a fost de 38.000 de euro, obţinut anul trecut. Niciun jucător nu a reuşit, de la începutul crizei, să depăşească afaceri de un milion de euro, iar din lipsă de clienţi, cei mai mulţi headhunteri au început să-şi facă mai vizibile celelalte servicii, de evaluare, coaching, consultanţă sau outplacement.

În general, serviciile unui headhunter sunt răsplătite cu un onorariu echivalent cu o treime din valoarea pachetului brut primit în primul an de către executivul plasat. În ultima perioadă însă companiile au încercat să reducă pe cât posibil costurile, afectate de incertitudinile privind creşterea economică. Aşa că fac noi angajări apelând la headhunteri doar dacă au epuizat celelalte opţiuni, cum sunt promovările interne sau recomandările.

"În ultimele 12 luni, salariile de top management în general au stagnat, a crescut semnificativ partea variabilă în raport cu partea fixă. Pachetul salarial a devenit mai mult decât oricând punctul nevralgic al negocierilor de angajare şi nu se mai negociază în euro, ci în lei. <Budget> este cuvântul-cheie şi a devenit o referinţă din ce în ce mai strictă", explică Dana Patrichi, managing partner în cadrul firmei de executive search Alexander Hughes România. Pe plan local, cel mai mare onorariu facturat de Alexander Hughes a fost în valoare de 65.000 de euro în industria bancară, în 2008.

Pe de altă parte, presiunea pe rezultate pe termen scurt a determinat multinaţionalele care apelează la executive search să solicite candidaţi dispuşi să se angajeze să facă "miracolele" cerute de cei de la sediul central. Aşa s-a ajuns în situaţia ca headhunterii aproape să nu mai aibă de unde să recruteze.

"Există un segment foarte redus de senior manageri care sunt foarte buni din toate punctele de vedere şi pregătiţi să conducă divizii, funcţiuni sau afaceri atât de complexe cum sunt astăzi. Din acest segment foarte redus de candidaţi, mai bine de jumătate sunt motivaţi de companiile la care sunt şi stimulaţi prin politici personalizate de retenţie să rămână. Din restul, o parte considerabilă nu se potrivesc cultural şi deci, lista scurtă devine lista foarte scurtă sau inexistentă dacă ne rezumăm doar la români sau la români din străinătate", spune Radu Manolescu, managing partner la firma de executive search K.M. Trust & Partners. Cel mai mare onorariu încasat de Manolescu, care a decis să despartă businessul de executive search de cel de recrutare de middle management în două firme separate (K.M. Trust şi Key2Success) a fost de aproape 80.000 de euro pentru recrutarea unui manager de nivel C într-o multinaţională în 2007, iar în 2009 a recrutat un general manager într-o firmă medie pentru 67.000 de euro. În opinia sa, 2012 este momentul în care companiile ar trebui să aducă din afară expaţi cu experienţa şi atitudinea solicitată, să mute general manageri din companii mai mici sau executivi din alte funcţii în managementul resurselor umane.

Headhunterii spun că s-a ajuns în situaţia ca firmele să apeleze la executive search doar în momentul în care nu mai au încotro, după ce au încercat singure să-şi rezolve problema şi au decis că nu mai au cum să găsească o soluţie decât printr-un consultant extern.