În ultimii ani, cu toţii am observat că cerinţele pentru ocuparea unui post la nivel entry-level au devenit din ce în ce mai ridicate, iar solicitările de a avea 2-3 ani de experienţă profesională au devenit o nouă normalitate pe piaţa muncii. Această tendinţă a ridicat multe semne de întrebare, în special din partea generaţiei Z, tinerii care au absolvit sau sunt pe cale să o facă şi îşi caută primul loc de muncă.

De ce se cere experienţă pentru un post destinat celor fără experienţă? Cum s-a ajuns aici? Există mai multe motive care au contribuit la această transformare a peisajului muncii. Piaţa muncii s-a transformat radical în ultimii ani, iar nivelul de competitivitate este acum mai mare ca niciodată. Într-o economie atât de dinamică, numărul candidaţilor calificaţi pentru posturi a crescut. Din acest motiv, companiile au devenit mai selective în procesul de recrutare. Poate pe alocuri prea selective, aşa că printre cerinţele pentru posturile entry-level s-a adăugat şi experienţa practică. Această cerinţă suplimentară de experienţă a devenit un filtru pentru a diferenţia candidaţii, deoarece multe companii se confruntă cu un număr mare de aplicaţii pentru fiecare post disponibil.

Având experienţă anterioară, fie ea şi minimă, un candidat poate demonstra că ştie deja cum să funcţioneze într-un mediu de lucru, că poate respecta deadline-uri şi că înţelege cerinţele de bază ale jobului, ceea ce reduce din „riscul” pe care angajatorul şi-l asumă atunci când angajează pe cineva atât de tânăr. Acum, companiile operează într-un mediu de afaceri unde totul se întâmplă extrem de rapid, unde eficienţa şi productivitatea sunt esenţiale pentru succes. Asta înseamnă că angajatorii au mai puţină răbdare şi resurse pentru a forma un angajat de la zero. În schimb, preferă să angajeze persoane care au deja o înţelegere generală a domeniului şi pot contribui imediat la rezultatele companiei. În multe industrii, formarea şi integrarea unui angajat poate fi un proces costisitor şi de lungă durată. Cerând experienţă anterioară, chiar şi la un nivel minim, companiile reduc timpul şi costurile asociate cu formarea noului angajat, iar acesta poate începe să aducă valoare în organizaţie într-un timp mai scurt. Cererea de 2-3 ani de experienţă pentru posturile entry-level a devenit o realitate datorită evoluţiei pieţei muncii, creşterii competitivităţii şi necesităţii companiilor de a avea angajaţi productivi rapid. Această tendinţă reflectă şi un decalaj între ceea ce oferă educaţia formală şi ceea ce caută angajatorii. Pentru tinerii care aspiră la un job, soluţia constă în acumularea de experienţă practică prin stagii, muncă voluntară sau proiecte freelance, înainte de a aplica la poziţiile entry-level.

Totuşi, această cerinţă de experienţă pune o presiune mare pe generaţia Z. Solicitarea de 2-3 ani de experienţă pentru un astfel de rol nu este doar nedreaptă, ci creează un cerc vicios şi pune obstacole serioase în calea acestora. Una dintre cele mai mari frustrări ale absolvenţilor este că li se cere experienţă pentru a obţine experienţă. Practic, un job entry-level ar trebui să fie o poartă de acces în carieră, însă atunci când se solicită ani de muncă anterioară, mulţi dintre tineri se trezesc că au pierdut un start care nu ştiau că s-a dat. Cum poate cineva să acumuleze experienţa necesară dacă nu i se oferă oportunitatea de a lucra?

Astfel se creează o barieră pentru cei care sunt la început de drum, oferind avantaje doar celor care au avut norocul să aibă acces la stagii plătite sau care şi-au permis să lucreze voluntar. În mod evident, acest lucru dezavantajează o mare parte dintre tinerii care nu au resursele financiare necesare pentru a accepta astfel de oportunităţi neplătite.În loc să li se ofere oportunităţile necesare de a-şi demonstra potenţialul, angajatorii preferă să prioritizeze candidaţii cu experienţă, ignorând astfel unul dintre cele mai mari atuuri ale acestei generaţii: abilitatea de a învăţa rapid şi de a se adapta. Cerinţele ridicate de experienţă pentru posturi entry-level favorizează adesea candidaţii care au avut acces la resurse şi reţele personale care le-au permis să acumuleze experienţă încă din timpul facultăţii. De exemplu, studenţii care au posibilitatea financiară de a face stagii neplătite sau care provin din familii care le-au oferit ajutor într-o anumită industrie (poate chiar afacerea familiei) au un avantaj considerabil faţă de colegii lor care nu au avut aceste oportunităţi. De altfel, cererea de experienţă minimizează importanţa educaţiei formale şi a efortului depus de tineri pentru a obţine diplome universitare. Mulţi tineri intră pe piaţa muncii imediat după absolvire, iar joburile entry-level ar trebui să fie locul în care îşi pot pune în practică cunoştinţele acumulate în anii de studii. În schimb, se pune accent pe experienţa practică anterioară, ceea ce lasă impresia că educaţia universitară nu este suficientă pentru a începe o carieră. Poate că de aici şi (falsa) concepţie „Degeaba am o diplomă, nu mă ajută la nimic”. Pentru că în loc să fie recompensaţi pentru efortul lor academic, aceştia se confruntă doar cu obstacole care îi fac să simtă că pregătirea lor formală a fost aproape degeaba. Cererea de experienţă anterioară pentru joburi entry-level contribuie şi la creşterea ratei şomajului în rândul tinerilor. Mulţi absolvenţi îşi petrec luni sau chiar ani încercând să găsească un loc de muncă care să le ofere o şansă să-şi înceapă cariera. În acest timp, mulţi dintre ei îşi pierd motivaţia. Cei care nu reuşesc să îşi găsească rapid un loc de muncă ajung să rămână blocaţi într-un ciclu de nesiguranţă financiară şi profesională.  

Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium