Eram la Ierusalim in octombrie 2000, in vreme ce a doua intifada palestiniana exploda. Ajunsesem la hotelul King David tarziu, noaptea. Asa cum scriam si atunci, locul era complet parasit. Luminile din hol erau stinse. Receptionerul dormea pe o canapea.

Asa ca n-am avut ce face decat sa strig in intuneric, in unul dintre marile hoteluri ale lumii: "Alo? E cineva aici?". Proprietarul hotelului a spus, glumind, ca violentele au facut atata paguba industriei hoteliere incat "acum furam prosoape de la oaspetii nostri".

Ei bine, asta e diferenta pe care un acord de incetare a focului o poate face. Dupa moartea lui Yasser Arafat, dupa alegerea lui Mahmoud Abbas drept succesor al acestuia si dupa retragerea israeliana din Gaza hotelurile s-au umplut din nou.

N-am putut sa nu observ, in timpul promenadei pe care am facut-o prin Ierusalim, ca faimoasa Cafe Hillel, pe care ultima oara o vazusem dupa ce fusese distrusa, in septembrie 2003, intr-un atac sinucigas, era acum splendid reconstruita.

Unde vreau sa ajung? Intotdeauna am spus ca in Orientul Mijlociu speranta e ca o buruiana. Dati-i doar un strop de apa si un strop de soare si va iesi la lumina prin orice fisura aparuta intre daramaturile razboiului.
Cel mai bun semn e surprinzatoarea alegere a lui Amir Peretz la carma Partidului Muncii din Israel. Peretz l-a batut pe longevivul lider al laburistilor Shimon Peres - un om bun - in timpul votului de la sfarsitul lunii trecute. Peretz nu e o buruiana, dar capacitatea sa de a iesi la iveala dintr-o data, in acest moment, spune multe despre starea de spirit de un optimism prudent de-aici.

De ce? Pentru ca Amir Peretz e un evreu originar din Maroc care traieste intr-o tara in care niciodata n-a fost ales un premier ne-european - chiar daca evreii veniti din teritoriile arabe, musulmane sau asiatice populeaza jumatate din Israel. Pentru ca Peretz a urcat in ierarhia Partidului Muncii nu pentru ca ar fi comandat soldati in razboaie ori pentru ca ar fi ocupat inalte functii in securitate, ci pentru ca a comandat muncitori in timpul grevelor, ca lider al unuia dintre cele mai mari sindicate din tara.

Pentru ca Peretz e un sustinator pe fata al politicii "teritorii contra pacii" intr-o vreme in care tara e condusa de cel mai radical oponent al acesteia, Ariel Sharon. Si, in cele din urma, pentru ca Peretz e un social-democrat modern, cu radacini socialiste autentice, intr-o epoca in care vedetele rock ale Israelului sunt tinere, bogate, "tehnologizate" - intr-o epoca in care pana si Partidul Muncii e dominat de oameni de afaceri liberali.

Dupa cum mi-a spus odata un ministru al Partidului Likud, Dan Meridon: "Daca Partidul Muncii i-ar reprezenta din nou pe muncitori - ce revolutie ar mai fi!". Un astfel de politcian anti-establishment ca Peretz putea sa apara si sa aiba o sansa de a castiga functia de premier doar in vremuri in care israelienii simt ca se pot destinde putin si se pot gandi mai mult la traiul lor decat la razboi.

Si se gandesc la asta, spune Seven Plocker, cel mai important jurnalist economic al Yediot: "Israelul e una dintre cele mai neechitabile societati din lume. 25% dintre israelieni traiesc sub limita saraciei - iar aici intra o treime dintre copiii israelieni. Aveam cea mai mare rata a saraciei printre oamenii de peste 65 de ani din intreaga lume occidentala. Acestea sunt cifre ingrozitoare".

Mare parte din elita afacerilor din interiorul Partidului Muncii, spune Plocker, e gata sa-l sustina pe Peretz pentru ca stie ca "in Israel capitalismul si-a pierdut fata umana" si ca daca nu se face ceva in privinta asta, Israelul "se indreapta spre o explozie sociala". Nici n-a fost bine ales Peretz la conducerea Partidului Muncii ca Sharon a si inceput sa vorbeasca despre saracie. Sharon stie ca un evreu oriental, care pune accent pe saracie si probleme sociale, poate face fisuri adanci in electoratul lui - daca le face in anumite conditii.
Aceasta e de fapt intrebarea: vor aparea acele conditii de care e nevoie pentru ca Peretz sa castige?
Intelegerea mediata de Condoleezza Rice, care va deschide granitele Gaza pentru lumea intreaga, pentru comert si pentru forta de munca e, intr-adevar, cheia.

Daca intelegerea se materializeaza si Gaza se va deschide, exista o sansa ca acel loc sa semene mai mult cu Dubaiul si mai putin cu Mogadishu. Daca asta se va intampla, procesul de pace se va indrepta spre "solutia celor doua state", incluzand Cisiordania.

Si cu cat ipoteza devine mai realista, cu atat israelienii vor fi mai inclinati sa voteze - pentru prima data - un social-democrat in locul unui radical preocupat de securitate. "Asta ar fi unul dintre cele mai mari cutremure petrecute vreodata in politica israeliana", spune politologul Yaron Ezrahi.

Si cu cat exista sanse mai mari ca acest lucru sa se intample, cu atat mai multi turisti se vor indrepta spre Israel si vor fura prosoapele hotelierilor - nu invers. Dar atentie. A paria pe o astfel de acalmie prelungita nu e niciodata, aici, un lucru bun. Aduceti-va, totusi, ceva prosoape in plus cand treceti pe-aici. Pentru orice eventualitate.

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator al trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 11 ianuarie al BUSINESS Magazin.