Ieşirea din zona de confort e un proces dificil, indiferent de calea prin care ajungem aici, este ca un fel de drum fără întoarcere. Nu e musai să şi înaintezi odată ce ai ajuns în pragul zonei de confort, dar, dacă nu înaintezi, nu poţi să spui vreodată că ai ajuns aici cu adevărat.

Dacă ajungi însă şi treci mai departe, numai atunci când te uiţi înapoi îţi dai seama de efortul pe care l-ai făcut şi de distanţa copleşitoare dintre ce este şi ce a fost. Rămâi uluit întrebându-te cum ai putut funcţiona înainte de a-ţi depăşi zona de confort. Înainte eşti copleşit de gândul procesului, nu şi de efectele lui pe care, cel mai adesea, le scăpăm din vedere. Se întâmplă astfel nu pentru că nu avem viziune, ci pentru că, în realitate, nu avem reprezentări pentru stări sau situaţii atât de noi pe care orice schimbare de paradigmă le presupune, pentru că, până la urmă, asta înseamnă ieşirea din zona de confort.

Zona de confort este poate ataşamentul nostru cel mai puternic. Am fi capabili să renunţăm la multe, dar liniştea dinaintea provocării zonei de confort este aparent răul cu care preferăm să trăim pentru că ne-am învăţat cu el. În mod paradoxal, alegem să trăim cu răul cu care ne-am obişnuit pentru a evita un rău necunoscut, fără să ne treacă prin minte ideea că poate necunoscutul este sau are în el ceva bun, nu este neapărat alt rău. Pe de altă parte este legitim să alegem confortul, în locul aparentului disconfort pe care necunoscutul îl presupune, invocând motivul că am mai făcut o dată un efort iniţial de adaptare. Şi confortul, şi disconfortul îşi au fiecare propriul preţ şi propria miză, iar măsura este la fiecare dintre noi şi e dată de efectele alegerilor pe care le facem sau ale deciziilor pe care le luăm.

În munca pe care o fac cu oamenii şi cu organizaţiile văd rezistenţe la schimbare de tot felul, cele mai multe din categoria raţionalizărilor şi a explicaţiilor. Doar rareori atunci când vorbim despre paradigme noi de a funcţiona sau de a ne comporta văd oameni care au curaj să vorbească cu încredere despre bine şi în mod pozitiv despre aspiraţiile lor. Binele pare ceva ideal, de neatins, şi discuţiile despre bine par cel mai adesea fie superficiale, fie utopice sau de natura truismelor, în funcţie de gradul de scepticism al celor care participă la ele.

Aparent, bine e când nu e rău, dar dacă ar trebui să definim binele în sine se complică orice discuţie. Poate şi pentru că ne apropiem de ieşirea din zona de confort în care ştim mai degrabă să gestionăm răul, neplăcutul, dar nu ştim cum să producem şi să definim binele din capul locului? Am surprins mulţi lideri şi manageri uşor speriaţi de gândul normalităţii. Deşi şi-o doresc, le e teamă că şi-ar putea pierde rostul şi rolul de stingători de incendii şi rezolvători de probleme. Nimic mai fals, mai greu de condus decât normalitatea şi binele nu există altceva, deoarece e nevoie de viziune şi proactivitate, pe când, în cazul contrar, e nevoie de reactivitate şi anduranţă, nu de forţă morală. Deşi a fi normal sau a trăi în normalitate poate părea plictisitor, este cea mai mare provocare posibilă.

Cel mai adesea prima tentaţie a oamenilor, chiar şi a doua, este să explice la nesfârşit ce şi de ce nu se poate schimba şi de ce "e uşor" să priveşti lucrurile "din afară". Consultantul, fiind neimplicat emoţional, are poziţia privilegiată din care "vede din afară", clientul e în propriul vârtej din care nu se îndură să iasă odată ce i-a prins ritmul. Să fii consultant şi să vezi din afară ce trebuie să facă clientul tău sau să ţi se pară de natura evidenţei mi se pare de bun-simţ, însă e infatuare să te miri de ce clientul, deşi aproape că vede şi înţelege şi el că ceva e în neregulă, nu face lucrurile în mod diferit. A înţelege motivaţia, alegerile sau preferinţele cuiva este infinit mai greu decât a le contesta. A înţelege motivaţia cuiva este primul pas spre a-l conduce către a-şi depăşi limitele şi a atinge noi zone de confort.

O altă abordare a ieşirii din zona de confort, ceva mai spartană, zeloasă aş numi-o eu, o au unii lideri de şcoală ceva mai veche: îi aruncă pe oameni în apă în ideea că scapă cine poate. Este o încercare la fel de necâştigătoare ca şi cea anterioară când doar rămâi mirat de cât e de evident ce trebuie făcut, uitându-te din afara problemei fără să contribui activ la rezolvarea ei. Procedând astfel nu participi la dezvoltarea celor implicaţi, aproape că nu ai vreo contribuţie semnificativă. Ce le scapă din vedere acestor oameni este că, dacă cineva le supravieţuieşte, nu este meritul lor. A fi lider de acest fel îţi cere forţă fizică şi şmecherie, nu tact şi putere morală.

Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România