Nu o să mă lansez în analize ştiinţifice sau altele de soiul acesta, dar trebuie să spun că îmi place, la modul fundamental, dezgheţul societăţii şi modul în care au ales să se manifeste cele mai antagoniste două categorii - hipsterii bucureşteni şi nevoiaşii vasluieni. Sunt un om al istorioarelor, aşa că o să povestesc una, înainte de orice. Este vorba de explozia navetei spaţiale Challenger din ianuarie 1986. Lansată puţin înainte de prânz, naveta a explodat la 74 de secunde de la decolare, iar primele veşti au ajuns la bursă la numai 8 minute de la explozie (amintiţi-vă, nu exista internet, Google sau reţele sociale, televizorul era rege!). Bursa s-a regăsit destul de repede după surpriza accidentului, a ţinut un moment de reculegere şi apoi a început nebunia: investitorii s-au repezit să vândă acţiunile celor patru mari companii implicate în construcţia vehiculului spaţial - Rockwell (naveta în sine), Lockheed (asistenţa la sol), Martin Marietta (rezervorul extern) şi Morton Thiokol (propulsoarele adiţionale).

Acţiunile primelor trei companii au scăzut în 20 de minute cu trei până la şase procente, în timp ce titlurile Thiokol s-au prăbuşit atât de rău, iar numărul vânzătorilor a fost atât de mare, încât bursa a suspendat pentru o oră tranzacţionarea acţiunilor. La finalul zilei, primii trei înregistrau căderi de doar trei procente, în timp de acţiunile Morton Thiokol valorau cu 12% mai puţin. Ce s-a întâmplat? Mulţimea jucătorilor la bursă, fără vreun ajutor extern şi fără informaţii precise, a identificat în doar câteva minute vinovatul pentru prăbuşirea navetei; oficial, au trebuit şase luni pentru ca o comisie special formată să ajungă la aceeaşi concluzie - inelele de etanşare ale propulsoarelor suplimentare s-au fisurat şi au făcut posibilă explozia. Acesta este unul din multele mistere care ţin de inteligenţa mulţimilor. Ce v-am spus, vor observa unii, contrastează cu psihologia mulţimilor aşa cum a descris-o Gustav Le Bon. Le dau dreptate, dar cred că astăzi, sau, mă rog, în epoca modernă, avem de-a face cu mulţimi diferite de nemulţumiţii revoluţiei franceze, cei studiaţi de Le Bon. Graţie noilor tehnologii, graţie circulaţiei mult mai facile, a cărţilor şi a răspândirii facile a ideilor, mulţimile pot fi mult mai înţelepte decât credem.

Aşa că guvernanţii şi nu numai ei vor trebui, de acum înainte, să ia în calcul ceva ce au ignorat ani şi ani de-a rândul - reacţia mulţimii şi modul instinctiv cum aceasta poate, dacă este bine condusă, să identifice problema şi, eventual, să o rezolve. Fundamental, este un lucru de care societatea românească are mare nevoie: rolul sporit al comunităţii locale şi reducerea dependenţei de Bucureşti. Localnicii pot decide dacă un proiect sau altul este în interesul lor; localnicii, precizez, şi nu consilieri sau oficiali de la judeţ, prefectură sau primărie, coruptibili cu toţii. Şi nu trebuie să uităm niciodată că Le Bon are, totuşi, porţia lui de dreptate.

O paranteză de final: o să mă fac, totuşi, că n-am văzut pancartele sătenilor, frumos imprimate la tipografie specializată, cu fonturi şi culori multiple, care contrastau oarecum cu foile A3, scrise de mână, ale bucureştenilor.

Şi mai adaug un tablou de Claude Monet cu hamali descărcând cărbune; nu e vorba aici numai de bla-bla-ul cu diviziunea muncii sau cea socială, ci şi de îngustimea metaforică a punţilor suspendate pe care păşesc oamenii şi de alura lor obosită. Un soi de portativ unde oamenii sunt notele unui cântec trist, tocmai pentru că stau atât de departe unii de ceilalţi.