Opinie de Simona Ispas, doctorand, membru în grupul de lucru în sănătate ocupaţională al facultăţii de psihologie şi ştiinţele educaţiei din cadrul Universităţii din Bucureşti, precum şi psiholog clinician

„Pasărea care se trezeşte devreme prinde râma“, „Cum munceşti aşa ţi se plăteşte“ sau „Cine nu munceşte cu lipsă trăieşte“ sunt proverbe româneşti care au un echivalent în multe alte ţări din lume. Ele se bazează pe faptul că există întotdeauna un echilibru între muncă şi răsplată, între ceea ce dai şi ceea ce primeşti. De la aceeaşi presupunere porneşte şi teoria dezechilibrului dintre efort şi recompense, care a devenit una dintre cele mai renumite din domeniul sănătăţii ocupaţionale.

La sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, Johannes Siegrist, un cercetător german, a început să observe că persoanele care dobândeau boli cardiovasculare erau stresate, sub presiune mare la locul de muncă, şi că această legătură între boală şi stres creştea pe măsură ce persoanele aveau un status socio-economic mai scăzut. Astfel, a luat naştere modelul dezechilibrului dintre efort şi recompense, conform căruia oamenii care depun un efort crescut la locul de muncă dar nu primesc recompensele considerate juste în schimbul muncii lor dezvoltă emoţii negative puternice şi o reacţie prelungită de stres. Acest stres, la rândul său, conduce la deteriorarea sănătăţii fizice şi psihice.

Grupurile de oameni s-au bazat întotdeauna pe cooperări echilibrate, în care munca era răsplătită pe măsura efortului. Conceptul central este cel de încredere socială, prin care persoanele primesc ceea ce merită.

Deloc surprinzător, tocmai pentru că se bazează pe echitate în relaţiile sociale, modelul lui Siegrist se aplică astăzi în multe alte domenii, precum relaţiile între parteneri, între părinţi şi copii şi, în general, în relaţiile bazate pe încredere. Existenţa unui dezechilibru între efort şi recompense a fost, de fiecare dată, asociată cu o sănătate precară, indiferent că vorbim de soţul care nu îi face complimente soţiei sale, de copilul nerecunoscător sau de asociatul care a încheiat o înţelegere fără să îi consulte pe ceilalţi parteneri. 

CUM TE AFECTEAZĂ STRESUL DE LA MUNCĂ

În prezent, problema sănătăţii angajaţilor nu se reduce doar la accidentele de la locul de muncă, expunerea la substanţe toxice sau epuizarea cauzată de munca fizică. Stresul constant rezultat dintr-un volum din ce în ce mai mare de sarcini raportat la termene-limită strânse ori la resursele disponibile sau din disponibilizări reprezintă o problemă la fel de importantă. Persoanele nu numai că se confruntă cu nesiguranţa locului de muncă, dar sunt nevoite şi să preia atribuţiile foştilor colegi, în situaţiile în care nesiguranţa locului de muncă se transformă în certitudinea pierderii lui, fiind din ce în ce mai încărcaţi.

Stresul ocupaţional este dus la extrem în anumite zone, angajaţii sfârşind prin deces subit ca urmare a stresului ocupaţional, fenomenul primind chiar nume specifice în ţări precum Japonia (karoshi) sau Coreea de Sud (gwarosa) în care astfel de cazuri sunt mai des întâlnite. Totuşi, majoritatea persoanelor supuse unui stres ridicat nu sfârşesc prin deces, însă prezintă consecinţe negative la nivel de sănătate. Studiile au arătat că multe persoane care lucrează în acest tip de stres sunt mai predispuse la boli cardiovasculare, la un nivel mai ridicat de colesterol, glicemie şi hormoni de stres, precum şi la obezitate. La fel de important, angajaţii pot dezvolta tulburări psihice, una dintre cele mai semnificative din acestea fiind depresia.

CINE E MAI VULNERABIL?

Trei categorii de persoane au o probabilitate mai mare să fie afectate de un dezechilibru între efortul investit şi recompense care nu sunt pe măsură. Primul tip este cel care nu are alternativă. Fie că nu are calificările, vârsta sau contextul adecvat, această persoană nu are de ales decât să accepte nedreptatea de a munci mai mult pentru puţin. Al doilea tip este cel care acceptă inechitatea pentru că a stabilit o strategie cu bătaie mai lungă. Aici intră angajaţii care acceptă sarcini care nu intră în mod obişnuit în fişa lor de post sau care stau în mod constant peste program pentru a impresiona conducerea şi a obţine promovarea dorită.

În final, al treilea tip de angajat vulnerabil este cel care este prin natura lui dedicat muncii. El lucrează pentru că are nevoie de admiraţia şi validarea celor din jur, iar această nevoie îl face să treacă peste recompensele scăzute sau inechitabile pe care le primeşte. Acest tip de angajat are probabilitatea cea mai ridicată să întâmpine probleme de sănătate, tocmai pentru că în orice mediu s-ar duce nevoia lui internă îl face să ignore realitatea dezechilibrului dintre eforturile sale şi recompensele primite. Cei care se încadrează în primele două situaţii îşi pot schimba nivelul de stres odată cu locul de muncă, angajaţii supramotivaţi ajung să se sacrifice pentru organizaţie.

CE POŢI SĂ FACI?

Dacă şi tu te afli într-o situaţie similară, nu înseamnă că te vei îmbolnăvi automat. Există mulţi alţi factori din mediu care te pot proteja de situaţia de la serviciu, precum relaţiile sociale, cultura din care faci parte, viaţa de familie şi nu numai. Un început bun ar fi să investeşti în relaţiile sociale şi să îşi petreci timpul cu activităţi plăcute care nu au legătură cu serviciul. Dacă ai subordonaţi, ai putea să vezi în ce măsură ei se consideră nedreptăţiţi şi dacă prezintă emoţii negative cauzate de percepţia acestei nedreptăţi.

Mai multe informaţii despre modelul dezechilibrului dintre efort şi recompense al lui Siegrist sau despre alte modele privind sănătatea ocupaţională, în volumul „Teorii şi modele în psihologia sănătăţii ocupaţionale“, coordonat de Coralia Sulea şi Dragoş Iliescu, carte în curs de apariţie în cadrul colecţiei Psyence la Editura Diacritic; lucrarea prezintă teorii cu privire la sănătatea ocupaţională dar şi aplicaţiile acestor teorii la nivel de organizaţie.