Ne-am decis să scriem acest articol având în vedere tot mai desele stări conflictuale pe care le-am constatat, în ultimul timp – din postura de consultant fiscal –, între contribuabili şi organele de inspecţie fiscală. Sursa celor mai multe dintre aceste divergenţe porneşte de la aplicarea neunitară în practică a deja celebrului art. 11 din codul fiscal, articol care – şi în opinia noastră – oferă organelor fiscale „o marjă de interpretabilitate” extrem de largă şi imprecis definită.

Avem în vedere, desigur, posibilitatea conferită organelor de inspecţie fiscală cu privire la reconsiderarea conţinutului economic şi al substanţei economice ale unor tranzacţii, şi - pe cale de consecinţă directă - posibilitatea de a reconsidera şi de a ajusta veniturile şi cheltuielile contribuabililor şi, implicit, evidenţele contabile şi fiscale ale acestora, intervenindu-se astfel, efectiv, asupra bazelor de impunere declarate de către aceştia.

Nu negăm acest drept al organelor de inspecţie fiscală; dimpotrivă, îl apreciem ca fiind unul legitim şi – la nivel de principiu – chiar justificat. Problema care se ridică este că această recalificare juridică şi fiscală a operaţiunilor economice derulate de contribuabili se realizează pe baza unor texte de lege insuficient structurate şi reglementate; şi, poate tocmai din acest motiv, pot reprezenta punctul de plecare al unor aprecieri pur subiective şi, implicit, al unor decizii arbitrare şi discreţionare (ca să nu le numim direct abuzive). 

Noile reglementări ale legislaţiei fiscale – aprobate deja prin Legea nr. 187 / 2015 şi preluate ca atare şi în forma Codului fiscal aflat în prezent la promulgare – apreciem că nu vin să clarifice această problemă. Chiar „aria de acţiune” conferită organelor fiscale – din păcate, în detrimentul contribuabililor – poate fi şi mai generoasă.

Deşi este de salutat eliminarea din cuprinsul art. 11 alin. (12) Cod fiscal a posibilităţii de a anula exercitarea dreptului de deducere fiscală de către un contribubil - pe motivul că respectivul contribuabil „ştia sau ar fi trebuit să ştie” de implicarea unui furnizor de al său într-un mecanism de fraudare a obligaţiilor fiscale - rămâne totuşi posibilitatea recalificării juridice şi fiscale a unor operaţiuni (şi chiar a unor activităţi!) ale contribuabilului în baza unor practici identificate de organele fiscale ca fiind „abuzive”. Şi asta în condiţiile în care noţiunea în sine de „practică abuzivă” nu este definită conceptual ca atare în curprinsul art. 7 Cod fiscal şi nici nu sunt stabilite criterii efective în baza cărora să se poată aprecia dacă o tranzacţie sau activitate poate fi calificată ca practică abuzivă.

De asemenea, deşi în forma actuală a art. 11 cod fiscal, textul de lege impune acum în sarcina echipei de inspecţie fiscală obligaţia de a motiva decizia de reîncadrare fiscală a unei tranzacţii, apreciem această obligaţie ca având un caracter mai mult formal, atât timp cât textul de lege nu reglementează, în continuare, noţiunea în sine de tranzacţie fără scop economic sau atât timp cât nu s-a transpus vreo responsabilitate în sarcina organelor de inspecţie fiscală, în situaţia în care reîncadrarea tranzacţiei respective conduce la emiterea unei decizii de impunere desfiinţate ulterior de instanţele de judecată competente.

În aceste condiţii, apreciem ca fiind absolut necesară – mai ales în etapa actuală, a unor conflicte evidente între fisc şi contribuabili – reluarea acestei teme şi introducerea (în cuprinsul viitoarelor norme metodologice ce urmează a fi date în aplicarea legislaţiei fiscale) a unor criterii clare şi explicite, în sensul calificării fiscale a unor tranzacţii / activităţi ca fiind fără substanţă şi conţinut economic sau supuse unor practici abuzive. Totul, evident, în urma unei dezbateri publice în adevăratul sens al cuvântului şi nu doar de formă, pentru a putea astfel identifica aspectele tehnice cele mai în măsură să diminueze actualele volatilităţi, inadvertenţe şi asimetrii normative şi să conducă la stabilirea unor criterii coerente şi explicite, a căror aplicare efectivă să nu genereze o practică neunitară, de la un caz la altul, privind clasificarea anumitor tranzacţii ca fiind artificiale sau fără substanţă economică.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că noua legislaţie fiscală trebuie să insiste nu pe definirea a ceea ce nu reprezintă o tranzacţie cu substanţă econmică, ci să reglementeze pe fond noţiunea în sine a substanţei economice a unei tranzacţii. Credem că şi necesitatea definirii noţiunii de „comportament fiscal inadecvat” al unui contribuabil este de maximă actualitate, cu atât mai mult cu cât aceasta este tot mai des invocată în rapoartele de inspecţie fiscală, fără a fi însă acoperită de prezentul areal normativ. 

În caz contrar, degeaba vom avea „pe hârtie” un cod fiscal cu o fiscalitate competitivă, deoarece aceasta ar avea doar un caracter aparent, în condiţiile în care contribuabilii se vor afla permanent sub posibila incidenţă a unor acţiuni abuzive ale organelor fiscale, cu scopul de a se stabili – cu ocazia inspecţiilor fiscale – debite suplimentare de plată în sarcina contribuabililor respectivi.