O fraza obsedanta a scriitorului american amintit: "Reusesti sa te imiti pe tine insuti de minune". Sa nu uitam ca personajele lui Ellis poarta tot timpul cu ele un meniu obligatoriu: linia de cocaina, alcoolul, reviste si ceva tabloide. Pare a fi fraza care i se poate atribui, prin excelenta, unui dependent care este doborat de viciu. Dar e ceva mai mult decat atat. E fraza care li se potriveste de minune, de exemplu, acelor intelectuali onorabili care au turnat candva la Securitate si acum isi recunosc greseala. Sau a vedetelor de televiziune care trebuie sa intretina figura onorabila in orice conditii, oricate ar afla presa de scandal despre ele. Mai mult, cuvintele lui Ellis arata cat de schematizata si de "retetizata" a devenit atitudinea publica sau comportamentul social banal in lumea contemporana. Pana si indivizii haotici, incoerenti primesc imediat stampila de "loser" sau "creativ", dupa locul in care se afla. Obsesia avangardistilor de la inceputul secolului XX era cum sa-i epateze pe burghezi. Acum, aceasta obsesie nu e decat o alegere, un model comportamental, un soft. Cine reuseste cel mai bine "sa se imite pe sine" are castig de cauza cam peste tot.

Una dintre cele mai grave blasfemii in campul muncii moderne este sa fii imprevizibil. Adica sa fii trei zile serios, o zi glumet, doua ore furios etc. Cu alte cuvinte, cum suntem cam toti, de fapt. O alta mare blasfemie, de data asta nu in campul muncii, este sa nu fii imprevizibil in timpul liber. Pe masura ce se doreste robotizarea angajatului in orele de lucru, se doreste din ce in ce mai mult dezinhibarea lui in timpul liber. Nu ai voie sa fii plicticos cand iesi de la job. Trebuie sa-ti gasesti intotdeauna lucruri cel putin funny de facut, trebuie ce sa ai de povestit (la acelasi job plicticos, eventual). E o banalitate: viata imprevizibila inseamna consum. Asa se face ca devine din ce in ce mai evidenta o schizoidie perfecta a omului contemporan: din ce in ce mai obedient in munca, din ce in ce mai neastamparat in timpul liber. Tot ce are legatura cu loisir-ul se defineste in functie de imprevizibil: vedetele de cinema, muzica, TV trebuie tot timpul sa-si contruiasca vieti palpitante, sa se expuna, altfel sunt pierdute. Tot ce are legatura cu munca serioasa presupune o cat mai mare scortosenie, cat mai multe tabieturi, un limbaj cat mai uniformizat. Nu intamplator multi CEO practica sportul extrem. Nu e o defulare, cum pare, ci e o buna intelegere a retetei moderne de succes in viata, a schizoidiei succesului, de fapt. 

Am mai scris, una dintre cele mai perfide gaselnite ale anilor ‘90 imi pare a fi sloganul "Be yourself", un mesaj tipic pentru, sa-i zicem asa, generatia MTV. Spun "perfida" pentru ca acest "be yourself" e de fapt extrem de costisitor: inseamna nu sa-ti asumi o responsabilitate anume, o atitudine riscanta sau mai stiu eu ce, ci desemneaza mai degraba o lista de shopping. Nu prea poti sa fii "yourself" fara niste marci sport asortate cu ceva accesorii surprinzatoare, fara sa cumperi o anumita muzica, anumite filme, fara sa vorbesti intr-un anumit fel (cu mult "cool", eventual). "Be yourself" este o forma subtila de a spune "fa precum ceilalti". De aceea Bret Ellis foloseste cuvantul "a imita". Nu poti sa te imiti pe tine, imiti intotdeauna pe altcineva. Schizoidia contemporana este rezumata intr-o fraza de geniu.

Dar sa trecem la un scriitor mult, mult mai mare: Salinger. In "Dulgheri, inaltati grinda acoperisului" un personaj spune la un moment dat o poveste orientala (habar n-am daca e chiar "orientala" sau e inventata de scriitor). Expertul in cai al imparatului Chinei orbeste. Si ii recomanda imparatului sa apeleze la serviciile unui alt expert. Oamenii stapanirii merg la acesta din urma si-l roaga sa caute un cal deosebit pentru imparat. Dupa un timp de cautari, expertul le spune ca a gasit o iapa murga extraordinara. Imparatul ramane stupefiat cand vede insa ca "iapa murga" era de fapt un armasar negru. Ii cere socoteala batranului orb care-i recomandase asa un expert jalnic. Acesta aude povestea si exclama uimit ca noul expert e de mii de ori mai bun decat se astepta si ca vede doar esente, nu mai e preocupat de amanunte precum culoarea sau sexul animalului. Pare o poveste filozofica, dar cred ca Salinger o foloseste mai ales pentru umorul ei grav si irezistibil. Imi place cu atat mai mult cu cat, de fapt, acel expert este imprevizibil la locul de munca. E altceva decat acel "«be yourself» dupa ce ai terminat programul de lucru" al omului contemporan. E eroul perfect care nu imita, care nu are dependente fatale. Nu face eforturi sa se imite pe sine, nu are nevoie de defulari pentru a-si asigura senzatia de echilibru. Il prefer pe chinezul lui Salinger. Bret Ellis e prea "be yourself" pentru gustul meu.