Două standuri în 26 de kilometri
Sincer, m-am săturat de românii care le ştiu pe toate. Zici ceva despre politică, imediat cineva ţi-o retează scurt: „stai să-ţi spun eu cum e“. Vorbeşti de un film, de o carte, de un vin sau de un personaj, imediat apare şi atotştiutorul de serviciu, care tocmai a închis telefonul cu regizorul/scriitoru/oenologul/actorul şi îţi explică nuanţe la care nici nu te-ai fi gândit. Zici de o afacere, te lămureşte instant cine, cu cine, de ce, cu cât şi când. Nu ştii ceva la telefonul mobil, imediat iei o palmă peste mână şi primeşti, desigur, explicaţii competente. Şi tot aşa.
"Sărăcie!“, mi-a definit Bogdan, colegul meu, participarea românească la Mobile World Congress de la Barcelona, cea mai importantă manifestare a comunicaţiilor mobile: opt hale în care a mers 26 de kilometri într-o singură zi, cu circa 2.000 de expozanţi, mii de şefi de companii şi 4.000 de ziarişti. Participarea românească a însemnat două standuri, unul al unei companii şi unul al unei asociaţii de producători, fără niciun produs hardware sau software expus, totul rezumându-se la oameni şi broşuri. Ca în anii ‘80, plus nişte ecrane.
Să fim bine înţeleşi, nu avem, nici eu, nici Bogdan, nimic personal cu cei ce au participat, ba chiar este foarte bine că au făcut-o, dar, repet, era vorba de cea mai importantă manifestare din domeniul telefoniei mobile, industrie despre care oricine din categoria „eu le ştiu pe toate“ îţi poate vorbi ore întregi - telefoanele, ecranele, aplicaţiile, plăţile mobile, socializarea, consumul, transferurile, video, imagine, din nou aplicaţiile, ştirile. Şi, dacă ne place să credem şi în inteligenţa poporului român şi în steaua softiştilor noştri, atunci întrebarea vine firesc: „de ce nu ieşim în lume, de ce nu ne prezentăm drept inteligenţi şi softişti, de ce nu încercăm să ne impunem într-o lume care se luptă pe viaţă şi pe moarte pe investiţii şi pe atenţia investitorilor?“.
Şi nu este aici musai vina ministerului sau a autorităţilor, care înţeleg că s-au implicat, ci mai degrabă a companiilor, care par a se îndepărta din ce în ce mai mult de clienţi şi de comunicare sub toate aspectele comunicării, preferând a se concentra doar pe internet şi TV. O fi, dar la un târg vezi, te inspiri, dai mâna, cunoşti, socializezi altfel decât privind într-un ecran, te asociezi, negociezi, stabileşti contacte, schimbi cărţi de vizită, discuţi, mergi 26 de kilometri, faci business, furi idei, miroşi, iei prânzuri sau mic-dejunuri, zâmbeşti sau te încrunţi. Poţi face afaceri dintr-un turn de fildeş, dar la un moment dat, şi acesta este un eufemism, turnul de fildeş se va nărui.
Vedeţi pe coperta revistei (cititorii pe internet să caute la secţiunea cover story) un tănâr care a fost antreprenor şi care a vândut unei companii americane afacerea sa de call center. Cei din call centere sunt priviţi cumva ca nişte cenuşărese ale industriei IT, dar Vlad Sterescu a explicat clar, timp de trei ore şi jumătate, cât a durat evenimetul Meet the CEO, cum vinde industria de outsourcing România şi cum asigură locuri de muncă, cu precădere pentru generaţia tânără, care nu stă tocmai strălucit la acest capitol, pentru că unul din patru tineri nu-şi găseşte loc de muncă. „Vindem România“ şi „nu mai suntem o ţară low-cost“ - uite două idei, două programe de marketing politic şi economic care nu ar trebui să lipsească din agenda oricărui ministru şi a oricărui politician şi a oricărui om de afaceri. Sterescu a povestit ce a însemnat pentru industria sa apariţia şi propagarea subiectului „România, cluster de call center“ în presă şi cum după primele apariţii au început să sune telefoanele şi consultanţii şi clienţii şi investitorii; oricine citeşte asta şi are vreo obiecţie, pentru că în ţara lui „eu le ştiu pe toate“ nu poţi fără obiecţii şi observaţii, ar trebui să stea o secundă şi să se gândească. Atât.
Lumea afacerilor este mai mult decât un ecosistem, în care nu mărimea contează, cât genele bune - gena inspiraţiei, cea a comunicării, cea a inovaţiei şi cea a colaborării. Izolarea în spatele unor iluzii PR-istice şi în zona „eu le ştiu pe toate“ poate însemna ceva câştiguri suplimentare pe termen scurt, dar în cele din urmă turnul acela va cădea, repet. Nu ne putem mândri la nesfârşit doar cu Softwin sau cu firmele lui Radu Georgescu sau cu tinerii Sergiu Biriş şi Andrei Dunca. Comunicaţi, depăşiţi hotare fizice sau spirituale, stabiliţi contacte, negociaţi, vindeţi România. Şi nu low-cost.
Ilustrez cu „Grădina plăcerilor cu un labirint“ de Lodewijk Toeput zis şi „Il Pozzoserrato“, un manierist olandez stabilit în Italia, un tablou care ne învaţă că nu mereu cel mai scurt drum este şi cel mai bun, şi că un labirint poate fi un mod de a găsi cea mai bună cale de a răzbate.
Urmărește Business Magazin
Citeşte pe zf.ro
Citeşte pe mediafax.ro
Citeşte pe Alephnews
Citeşte pe smartradio.ro
Citeşte pe comedymall.ro
Citeşte pe prosport.ro
Citeşte pe Gandul.ro
Citeşte pe MediaFLUX.ro
Citeşte pe MonitorulApararii.ro
Citeşte pe MonitorulJustitiei.ro
Citeşte pe zf.ro