La sfarsitul lunii trecute, guvernul de la Tirana a lansat o licitatie internationala pentru constructia unei autostrazi de 30 de kilometri spre Kosovo, mai exact intre localitatea Kalimas, la 200 km nord de Tirana, si punctul de frontiera Morine. Contractul, in valoare de peste 57 de milioane de euro, va avea finantare asigurata de la BERD si BEI, iar drumul ar urma sa fie gata in 2008. De fapt, e vorba de ultimul tronson din ruta Durres-Morine, considerata esentiala pentru accesul turistilor din diaspora albaneza care se intorc din Kosovo, Macedonia, Italia sau de aiurea ca sa-si regaseasca radacinile. Mai mult decat pentru turism insa, importanta economica a noului drum e indiscutabila, iar semnificatia politica a licitatiei este limpede. "Luati-va masini, pe autostrada n-aveti voie cu magarii", ii ironizeaza pe albanezi un grec, venit sa comenteze stirea pe blogul kosovareport.blogspot.com. Albanezul Heku ii raspunde: "Noi nu mai mergem pe magari de cand America a ridicat tara voastra prapadita dupa razboi. Acum conducem Mercedesuri si BMW-uri care nici macar nu se gasesc in Grecia". La care grecul ii raspunde: "Asa e, Heku, e tare greu sa gasesti la noi un BMW din 1920. Dar tie poate-ti cumpara unchiul tau care vinde droguri afara, vreun Model T din 1903".

Ironiile interbalcanice de mai sus au o explicatie indirecta, daca se poate spune asa. Jumatate din ea a exprimat-o acelasi grec cu delicata formula "tu stii ca grecii ii sustin 100% pe sarbi si ca noi impreuna cu ei abia asteptam sa va dam un sut in fund". Cealalta jumatate a spus-o Heku, amintind ca ministrul de externe elen a declarat recent ca albanezii devin o adevarata forta in Balcani si ca e timpul ca ei sa fie luati in serios, avand in vedere ca, dupa ce Kosovo isi va declara independeta, etnicii albanezi vor controla trei state - Albania, Kosovo si Macedonia. "Iar cand se vor trezi si albanezii din Grecia, ia ghiciti cine o sa puna mana pe Grecia?" scrie Heku.

Mica discutie, cu libertatea ei altfel imposibila pentru un articol de ziar, rezuma repede temele discutiei din jurul chestiunii kosovare. In primul rand, ca una din cele mai sarace zone din Europa, Kosovo n-are cum sa se sustina economic decat cu ajutor din afara, adica de la fratii albanezi si din Occident. In ciuda celor aproape un miliard de euro investiti de UE in proiecte de reconstructie, economia regiunii a ramas primitiva, impiedicata de razboi si sustinuta mai curand de diverse forme de contrabanda si comert mafiot decat de servicii sau minerit, despre care analistii sustin ca vor fi viitorul kosovarilor. La o populatie activa de un milion de oameni, rata somajului se apropiase anul trecut de 60%, iar Banca Mondiala calculase ca mai mult de jumatate din locuitori traiesc sub pragul saraciei. Totusi, tocmai subdezvoltarea provinciei ajunge acum un argument pentru independenta. Seful misiunii ONU in Kosovo, Soeren Jessen-Petersen, sustinea recent ca provincia "are o situatie macroeconomica destul de stabila" si ca independenta ii va permite sa aiba acces la imprumuturi externe si la investitii straine care acum ii sunt refuzate. FMI estimeaza pentru 2006 o crestere economica de 2,3% pentru Kosovo, in timp ce guvernul local e convins ca independenta va impinge cresterea chiar spre 6%.

In al doilea rand, atomizarea in continuare a constructiei de stat in Balcani, dupa proaspata separare a Muntenegrului de Serbia, agita iarasi cazanul balcanic, unde niciodata o incheiere juridica nu pune capat unui conflict, ci desteapta altele prin imprejurimi: in martie, Grecia si Macedonia s-au nelinistit foarte de o presupusa declaratie a ministrului albanez de externe Besnik Mustafaj, dupa care independenta in Kosovo, zona cu peste 90% populatie albaneza, ar face ca tara lui sa nu mai poata garanta principiul inviolabilitatii frontierelor (ceea ce, in limbaj diplomatic, inseamna exact ceea ce spusese pe sleau bloggerul Heku). Iar in al treilea rand, o secesiune a unei provincii oarecare dintr-o tara europeana deschide calea unui sir imprevizibil de acte similare, de la Srpska sarbeasca din Bosnia pana la Transnistria sau Abhazia.

De unde insa certitudinea unei independente iminente a provinciei secesioniste? Gheata s-a spart oficial in septembrie anul trecut, cand ministrul britanic pentru afaceri europene, Douglas Alexander, aflat in prima lui vizita la Pristina, a spus ca nu exclude independenta ca una dintre optiunile posibile pentru Kosovo. Ulterior, fostul negociator american pentru fosta Iugoslavie, Richard Holbrooke, a declarat in Congresul SUA ca nu poate sa-si imagineze alt statut final pentru Kosovo decat independenta, pentru ca in martie curent, Jack Straw, ministrul britanic de externe (pe atunci) sa proclame ca drumul spre independenta este "aproape inevitabil". Pentru moment, adica la negocierile de la Viena intre Belgrad si Pristina, ajunse la a treia runda din februarie incoace, toate variantele par sa fie inca deschise. Albanezii isi sustin in continuare dreptul la autodeterminare, completa si cat mai curand, in timp ce Serbia insista ca provincia trebuie sa ramana in cadrul statului sarb, in schimbul unei autonomii mai largi, si ii indeamna pe separatisti sa mai astepte inca 20 de ani inainte de a cere independenta, pe motiv ca acum nu au ce face cu ea.

De pe margine, politologul Shlomo Avineri noteaza subtil in Jerusalem Post ca albanezii "au dreptul la un stat al lor, la fel ca si palestinienii", numai ca trebuie procedat cu maxima diplomatie fata de Serbia, o tara ranita, care are nevoie acum de "empatie si intelegere" dupa infrangerile si pierderile din ultimul deceniu. In speta, ar fi nevoie de o politica europeana "generoasa", de natura sa netezeasca drumul Serbiei spre o relativ rapida integrare in UE si sa-i sustina "tranzitia spre democratie".

Sugestia lui Avineri merita pomenita aici ca un soi de demonstratie prin reducere la absurd ca situatia e imposibil de rezolvat in asa fel incat toata lumea sa fie multumita. In mod evident, nimeni la Bruxelles nu se poate incumeta acum sa promita integrarea, si inca iute, a Serbiei, si aceasta nu numai din cauza crizei de crestere prea rapida a Uniunii. Dupa ce in ultimii ani, ca sa-i potoleasca pe secesionistii din Muntenegru, liderii europeni au tot insistat cu fagaduiala ca federatia lor cu Serbia s-ar integra mai repede in UE decat doua state separate, acum ar fi cam nefiresc sa incerce sa-i ademeneasca pe sarbi cu argumentul ca sigur se integreaza peste rand daca lasa din mana Kosovo.

In plus, chiar luna trecuta, oficialii UE au declansat criza politica la Belgrad, anuntand ca suspenda negocierile privind Tratatul de asociere, din cauza ca generalul Radko Mladici n-a fost arestat si predat Tribunalului de la Haga. Iar suspendarea negocierilor i-a incurajat, la randul ei, pe muntenegreni sa-si anunte independenta, cu gandul ca de data asta vor avea sansa sa adere la UE mai repede tocmai daca se prezinta fara sarbi. Asa se explica de ce acum, spre deosebire de SUA si Marea Britanie, care sustin pentru Kosovo independenta (conditionata, e drept, de indeplinirea anumitor standarde legate de protectia minoritatii sarbe, dar totusi independenta), Bruxelles-ul se fereste sa prezica sau sa recomande ceva, vehiculand doar formulari vagi despre un Kosovo "stabil, tolerant, multietnic si democratic".

De nehotararea UE profita acum Rusia, una dintre cele sase mari puteri reprezentate in Grupul de contact pentru Kosovo, care se opune energic independentei pentru provincia in cauza, dar nu doar din solidaritate slava cu fratii sarbi. Presedintele Vladimir Putin a propus ca toate conflictele interetnice mai mult sau mai putin inghetate sa fie rezolvate dupa aceleasi principii, aplicabile atat in Kosovo, cat si, de pilda, in regiunile separatiste georgiene (si proruse) Abhazia si Osetia de Sud. Folosul Moscovei ar fi limpede: chiar daca nu se va intampla ceea ce sustin politicienii de la Tbilisi, adica o secesiune a celor doua regiuni urmata de integrarea lor in Federatia Rusa, posibilitatea unor astfel de crize, soldate cu recunoasterea chiar unilaterala de catre Moscova a eventualului nou statulet (la fel cum Ankara este singura care recunoaste Republica Ciprului de Nord) ar urma sa mai tempereze din elanul portocaliu sau doar antirusesc al unor tari ca Georgia, Ucraina (aici e vorba de Crimeea) sau Azerbaidjan (cu eternul sau Karabah). Deloc in ultimul rand, acordarea independentei pentru Kosovo ar servi Rusiei si in conflictul din Transnistria. Blocada vamala impusa in martie de Kiev impotriva Tiraspolului, cu scopul de a-i sili pe separatisti sa-si vada lungul nasului si sa respecte autoritatea Chisinaului (toate marfurile care trec granita dinspre Transnistria in Ucraina trebuie sa fie dirijate numai prin punctele de tranzit moldovenesti, orice bun fara stampila vamala a Chisinaului urmand sa fie retinut la granita), i-a inversunat pe oamenii lui Smirnov. Presedintele Voronin a exclus ideea ca secesiunea Kosovo sa fie un precedent pentru o eventuala separare a regiunii transnistrene, numai ca Evgheni Sevicuk, seful parlamentului tiraspolean, a anuntat clar ca "republica" sa va organiza un referendum pentru independenta in cazul in care comunitatea internationala ar recunoaste Kosovo ca stat.

Sevciuk e de parere ca zarurile au fost deja aruncate in privinta fostei RSS Moldovenesti, in sensul ca "mai devreme sau mai tarziu" Moldova se va uni cu Romania, ceea ce inseamna ca rusofonii din zona ar trebui sa se separe elegant de o asemenea uniune. Pana acum, pozitia Moscovei s-a dovedit pentru negocierile legate de Kosovo o problema inca mai greu de depasit decat pretentiile sarbesti. Logica ruseasca este urmatoarea: ONU accepta in teorie doua principii care in practica se bat cap in cap, adica inviolabilitatea frontierelor de stat si dreptul la autodeterminare, asa incat ar trebui sa se hotarasca odata pentru totdeauna conform caruia din ele va rezolva de aici inainte toate conflictele interetnice existente; daca nu, adica daca va decide ceva pentru Kosovo si altceva pentru Abhazia, atunci inseamna ca opereaza cu standarde duble. Cum era de asteptat, un asemenea punct de vedere n-are cum sa fie acceptat de restul marilor puteri. Luna trecuta, Frank Wisner Jr., reprezentantul special al Washingtonului in Comisia ONU pentru negocierile legate de Kosovo, a insistat ca n-are cum sa existe o solutie universala de aplicat in toate cazurile. Wisner a explicat ca situatia din Kosovo este unica, fiindca e vorba de un conflict incheiat printr-o rezolutie ONU si de o provincie plasata sub administratie internationala - deosebiri foarte clare fata de oricare din conflictele inghetate din bazinul Marii Negre.

La polul opus fata de Moscova s-a situat pana acum Bucurestiul, ale carui interese merg, dimpotriva, nu spre secesiunea viitoare a altor regiuni din Europa, ci spre conservarea actualei harti a continentului. Cum a spus presedintele Traian Basescu, "este esential neumblatul cu creionul pe harta statelor". E vorba, mai intai, de aceeasi Transnistrie, dar si de tinutul secuiesc, unde Uniunea Civica Maghiara a profitat de ocazie ca sa pretinda ca insusi Traian Basescu le-a oferit pe tava maghiarilor din Harghita si Covasna o solutie de autonomie prin propunerile lui referitoare la situatia din Kosovo. UCM a interpretat astfel declaratiile lui Basescu facute in cursul vizitei in Franta in noiembrie trecut, conform carora ar trebui modificate nu granitele, ci statutul provinciei Kosovo, in sensul unei autonomii totale, cu tot cu autoguvernare, educatie in limba materna si tot ce ar mai cere si maghiarii nostri.

Presedintia a replicat ca in Romania n-a fost si nu e vorba de vreo situatie de razboi, unde o minoritate sa-si revendice drepturile cu arma in mana, asa ca orice analogie cu Kosovo e exclusa. Basescu si ministrul Ungureanu aveau sa explice mai apoi, cu mai multe ocazii, ca solutia romaneasca de compromis pentru Kosovo are in vedere o autonomie fara recunoasterea ca stat a provinciei, cu reprezentarea kosovarilor in institutiile internationale de catre un inalt comisar ONU si cu o prezenta militara internationala solida in zona. "Si albanezii, si sarbii trebuie sa inteleaga ca Europa nu este un continent al solutiilor extreme", spunea Basescu in decembrie trecut, explicand ca independenta provinciei n-ar face decat sa alimenteze extremismul sarbesc.

Cum insa planul romanesc n-a fost inca prezentat oficial la negocieri, loc de speculatii mai ramane totusi destul. Saptamanile trecute, de pilda, cotidianul belgradean Politika a ironizat subtilitatile diplomatiei romanesti, pretinzand ca principiul neumblatului cu creionul pe harta nu s-ar referi de fapt la granita de stat a Serbiei, ci doar la neschimbarea frontierei interne intre Serbia si Kosovo. E adevarat insa ca astfel de comentarii se explica prin exasperarea Belgradului fata de numarul crescand de state care isi dau cu parerea despre Kosovo in fel si chip si isi ofera serviciile de mediere, in functie de propriile lor interese - de la Bulgaria, adepta a conservarii actualului statu quo, si pana la Slovenia sau Elvetia, promotoare ale independentei kosovarilor.

Fiindca pentru sarbi, ca si pentru albanezi, desi din motive complet opuse, independenta regiunii Kosovo nu mai e decat o chestiune de timp - cateva luni, cel mult pana la sfarsitul anului. Belgradul incearca sa infrunte ideea ca procesul dureros de sfasiere a fostei Iugoslavii (de fapt, asa cum spun bloggerii albanezi, al "Serboslaviei", adica a federatiei dominate de sarbi) e departe de a se fi incheiat si ca dupa Muntenegru urmeaza inevitabil Kosovo, pentru ca asa vrea Occidentul; negociatorii sarbi au acuzat deja de mai multe ori ca discutiile cu albanezii sub egida ONU si vehicularea mai multor variante de rezolvare a situatiei din Kosovo nu-s decat un circ regizat de SUA si de Marea Britanie, menit sa dea o aparenta democratica unui scenariu deja decis de mult.

De partea cealalta, albanezii simt ca le sufla vantul in panze, ca au adica sustinerea majoritatii marilor puteri pentru cauza lor, si tind chiar sa-si faca iluzii de marire. Desi acelasi Frank Wisner zicea ca separatistii nu vor de fapt o Albanie mare, cu stirbirea frontierelor din vecini, ci doar "sa se reuneasca intr-o Europa mare", excitatia independentei pentru Kosovo da de inteles ca tulburarile din cazanul balcanic nu se vor incheia odata cu un nou statut oficial al provinciei. Reporterii Financial Times sositi la Pristina au remarcat tineretea populatiei de aici - circa 70% sub 30 de ani - conchizand ca aceasta poate sa fie premisa unei bombe demografice cu ceas.

In traducere pe intelesul tuturor, formularea celor de la FT inseamna ca "in urmatorii 50 de ani, voi, sarbii, veti fi doar 3 milioane de oameni, pe cand albanezii isi vor tripla numarul si vor ajunge la 8 milioane": asa pretinde Dardanicus, un alt blogger albanez, care in deliru-i pe teme rasiale nu se fereste sa-i eticheteze pe sarbi drept "tigani dati afara din Rusia", inferiori gloriosilor shqipetari, urmasi ai ilirilor. Iarasi ciocnirea civilizatiilor? Poate si asta. Dardanicus are grija sa coboare insa rapid pe pamant, repetand zvonul (altminteri vehiculat destul de insistent chiar la Belgrad) despre anumite intalniri de taina ale presedintelui sarb Tadici si ale premierului Kostunita cu oficiali europeni si americani, unde ar fi negociat deja independenta kosovarilor. Un targ intre pragmatici care incearca sa smulga cat pot de pe urma pretextului Kosovo? Poate si asta. In Balcani, ca intotdeauna, nu se stie niciodata.